Doru POPOVICI

De cele mai multe ori, cu predilecţie atunci când ţi-e lumea mai dragă şi speranţa mai vie, sportivul pentru care te consumi parcă mai mult decât o face el însuşi se întâmplă să sufere o accidentare. Sau să-l apuce pasa proastă în miezul evenimentului, taman când ziceai că gata, a câştigat, transformându-se, de regulă în plin avânt, din leul care era într-o oaie bleagă. Să recunoaştem că şi aici suntem campioni cam fără concurenţă. Am în minte nenumărate exemple numai din ultima săptămână. Să încep cu evenimentul sportiv numărul 1 al zilei, Campionatul Mondial de Rugby, ăla la care toţi se gândesc cum să câştige un meci sau măcar punctele-bonus, fie el ofensiv sau defensiv, numai noi ne propunem să pierdem, ptiu!, "onorabil" (fiindcă numai noi găsim onoare în a fi ciuca bătăilor!), dar măcar să înscriem câte un eseu pe meci, ceea ce, în opinia majorităţii comentatorilor, este dovadă de mare angajament. Cum-necum, am reuşit să le înfigem eseul ăla onorabilu' şi irlandezilor, ceea ce ne-a dat cumva speranţe că am putea repeta isprava şi cu echipa Canadei. Numai că autorul, el ştie cum, şi-a luxat... un deget! Şi a devenit, evident, indisponibil. Hari Dumitraş mi-a povestit odată despre cele 47 de fracturi din excepţionala-i carieră. Dar şi despre cum şi-a ascuns o fractură de coastă numai ca să apuce să joace într-un meci cu Franţa. Cam asta-i diferenţa dintre cei de atunci şi ăştia de acum, care cu un degetuţ niţel zgâriat devin indisponibili. Asta-mi aduce aminte şi de eternele accidentări la picior ale lui Halep. Ale cărei probleme majore nu sunt însă acolo, ci, evident, la cap. Acolo s-a accidentat din nou, ieri (a câta oară!?), fiindcă altfel nu se explică cum poate pierde un meci în care conduce în decisiv cu 5 - 2 şi urmează la serviciu. Pe care-l pierde, apoi încă alte 4 game-uri, ajungând astfel la un 5 - 7 care demonstrează fără echivoc că accidentările la cap nu se pot vindeca.