Gabriel MANȚĂ

S-a vorbit despre victoria Robertei Vinci în faţa Serenei Williams, pe bună dreptate, ca despre una din marile surprize din istoria sportului. Dacă se întâmpla în finală, era la nivelul victoriei Uruguayului pe Maracana, în 1950. Şi iată că, neaşteptat de repede, se foloseşte iarăşi sintagma pentru că, la Campionatul Modial de Rugby, Japonia a învins Africa de Sud! Nu sunt nici pe departe un specialist şi nici măcar un consumator de rugby, dar la câte un meci din Turneul Celor Cinci Naţiuni, între timp Şase, sau la vreo partidă de gală de Mondiale tot mai aruncam un ochi. Aristocraţia acestui sport părea bătută în cuie, restul lumii fiind fără şanse în lipsa tradiţiei. N-am văzut meciul şi, la aflarea rezultatului, nici măcar nu-mi puteam imagina cum s-a întâmplat minunea. Pe japonezi îi ştiam de iuţi, dar fără masă la grămezi nu se poate răzbi. Nici cu reprofilarea luptătorilor de sumo nu merge, că trebuie şi fugă. E clar, japonezii au găsit soluţia de a face o medie între jucătorul de fotbal şi luptătorul de sumo! Sună a glumă, dar după ce am căutat şi am văzut un rezumat al meciului, nu mai pare deloc aşa. Deşi nu sunt chiar la nivelul fizic al unei echipe „grele”, la propriu şi la figurat, niponii au în ADN-ul lor două calităţi esenţiale în rugby: disciplina şi spiritul de sacrificiu. Le lipseşte experienţa şi acea ştiinţă a jocului care vine din tradiţie. Au compensat cu mult entuziasm şi puţin noroc. Foarte bine, aşa se face. Cred că sud-africanii au crezut că-i pot controla pe final, pentru a obţine o victorie de rutină, fără a consuma prea multă energie. Foarte rău, de-acum vor avea nevoie de toată.

Mă întreb ce surpriză ar fi echivalentul acesteia la fotbal, la „europene”... Islanda a învins deja o echipă de calibrul Olandei, dar numai dacă ar repeta isprava la turneul final ar fi ceva cu adevărat memorabil. Căci dacă Roberta o bătea pe Serena pe undeva prin China, şi nu la ea acasă, în buza Marelui Şlem, cu totul altul era impactul.