Doru POPOVICI

Bănuiesc că am traversat cam aceleaşi stări şi sentimente cu colegul de rubrică, urmărind finalele de la Cincinatti şi aşteptând aceleaşi rezultate finale. Prima dintre ele mi-a adus nu bucuria, ci de-a dreptul fericirea în suflet, văzând un Federer realmente de neoprit şi care a reuşit nişte mingi din care nu mai văzusem de vreo 8-10 ani, cam de pe când tot el spulbera orice adversar. Nole, săracu' de el, nu pot spune că nu s-a străduit, că nu a încercat tot ceea ce cu alte prilejuri, prea multe în ultimii ani, i-a adus victoria în aceste meciuri titanice. Numai că de data asta victoria nu a aparţinut tenacităţii disperate pe care o etalează atât el cât şi Nadal în orice meci, dar cu predilecţie în cele contra lui Roger, ci tenisului pur, de enormă calitate, pe care un singur jucător din câţi am văzut îl demonstrează chiar şi atunci când pierde: Roger Federer, pe mâna căruia sunt gata să pariez şi acum, cum aş fi făcut-o şi anul trecut (dar aş fi pierdut) şi cum aş face-o şi anul viitor, că nu-şi încheie cariera până să redevină locul 1 mondial, cum de fapt este, indiferent de ce arată clasamentele. N-am apucat să ies pe deplin din starea euforică produsă de victoria lui, că în ecran a tăbărât Serena Williams, care încă din start a pierdut două game-uri, cu break cu tot, moment în care... am ştiut că Simona n-are nici o şansă. Era limpede că Serena încearcă să o "citească", iar când lectura, ultrarapid, a luat sfârşit, meciul era ca şi jucat. Nu văd ce altceva în afară de vreo accidentare o poate opri pe Serena. Alaltăieri, Simona a jucat chiar bine, sau oricum mai bine decât oricând în ultima vreme. Cu toate astea, este evident că n-are nici o şansă să o mai bată vreodată pe Serena, cum n-are nici Şarapova, nici... nimeni. Sau, poate, Roger, dacă prinde o zi bună!