Doru POPOVICI

Mă opresc aici cu versurile, obişnuiţii stadioanelor cunoscând continuarea rimată a titlului de azi. Când vorbim de valoare, sigur că ne referim la echipele din primul eşalon fotbalistic al ţării, cele care se luptă pentru prezenţa în cupele europene. De fapt, pe ele nu le interesează strict prezenţa, ci banii care le-ar reveni în urma participării. Iar când zic participare, e vorba numai de a fi acolo, nicidecum şi de eventualele puncte pe care le-ar putea obţine, săltând astfel atât propria clasare în ierarhia UEFA, cât şi coeficientul de ţară, cel pe baza căruia se stabileşte numărul de echipe cu care intră ţara în cele două competiţii, dar şi numărul de tururi preliminare la care sunt obligate să ia parte echipele. Un amator de fotbal mi-a telefonat acum vreo două săptămâni, întrebându-mă dacă ştiu că nou promovatele în Premier League primesc vreo 150 de milioane de lire sterline din drepturi TV, adică 200 de milioane de euro. Ştiam. În prelungirea dialogului, m-a mai întrebat: "Şi atunci despre ce vorbim?". Păi, cam asta-i problema: ce naiba căutam noi acolo, când tot campionatul nostru, cu tot cu stadioane şi cu paznici şi magazioneri, nu face atâţia bani? Sau altfel: cred că în toată istoria postdecembristă, adică în 26 de ani, în întreg fotbalul românesc nu s-au cumpărat/vândut jucători, în total, de 200 de milioane de euro. Aceasta este explicaţia cea mai simplă, pe înţelesul tuturor, a mizeriei de fotbal jucat la noi. În rest, pot grohăi toţi oficialii din ambele organisme diriguitoare că lupta pentru nu ştiu ce e mai încinsă că niciodată şi alte bazaconii d-astea. O fi încinsă, dar la nivelul cel mai de jos din Europa, din lume, din galaxie. Atunci când se întăresc, echipele noastre o fac fie cu eşuaţi de pe la alţii, mai ales din Portugalia, fie cu autohtoni rebutaţi prin străinătăţuri. La noi, au loc toţi. Astfel, echipele capătă valoare, şi nici în... hai, că am promis că nu scriu toată poema!