Cea mai grozavă înfrângere

I-am urmărit parcursul Simonei Halep pe toată durata participării ei la turneul de la Stuttgart. Paranteză: de ce s-o fi aflat în tribună Moş Ţiriac în timp ce la Bucureşti se desfăşura „Năstase-Ţiriac Trophy”!? Închis paranteza. Aşadar, am văzut-o pe Halep în cele 3 meciuri de acolo, şi pot să spun cu mâna pe inimă că a fost într-o evoluţie continuă, cel mai bun meci al ei fiind semifinala contra Carolinei Wozniacky. Atenţie: cred că a fost cel mai bun meci nu doar de la Stuttgart, ci din întreaga-i carieră! Am văzut-o alergând nebuneşte, servind mai bine decât a făcut-o vreodată, returnând adesea perfect, ba şi câştigând cele mai frumoase şi mai spectaculoase schimburi (cel în care a ajuns „scurta” Carolinei şi a trimis-o în diagonală, lângă fileu, imposibil de ajuns, a fost o bijuterie antologică!), şi, cu toate astea, pierzând aproape fără replică în decisiv. A fost clar că, pe la o bucată, a lăsat-o condiţia fizică, izbucnirea din final fiind, practic, ceea ce medicii şi popii consideră „ultima suflare”. Ghinionul Simonei a fost că, la rândul ei, Wozniacky a făcut cel mai bun meci al carierei, consumându-şi şi ea toată energia, astfel încât mi s-a părut logic să piardă finala de a doua zi. Dacă până acum am crezut că Halep nu poate ajunge vreodată pe locul 1 mondial, de la acest meci pierdut mi-am schimbat radical opinia: cred că poate câştiga în acest an un turneu de Grand Slam din cele 3 rămase, ba şi că locul 1 i se cuvine cândva, poate nu anul ăsta, dar sigur în următorul. În fond, nici Serena n-o fi veşnică, iar Şarapova traversează o perioadă critică. Mă gândesc chiar că ar putea fi epuizată definitiv, cam în felul în care s-au consumat pe gazon, practic până la dispariţie, fotbaliştii precum Ronaldinho. Rămân la tenis şi salut victoria extrem de spectaculoasă la dublu, în turneul bucureştean, a cuplului Ungur – Copil. Finala a fost fantastică, atât ei cât şi adversarii având, înainte de maxi tie-break-ul decisiv, câte 5 mingi de meci. Românii au avut tăria de a le anula pe ale adversarilor, de fiecare dată, cu nişte mingi fabuloase, neverosimile chiar. Bravo!