Doru POPOVICI

Speranţele mele de răsturnări spectaculoase la vârful ierarhiei naţionale în ultima etapă au fost cu totul nefondate, chiar tâmpite, din moment ce tot calculul avea ca punct de plecare victoria sau măcar egalul ipotetic al lui Dinamo la Timişoara. În loc de asta, am răs-revăzut o echipă Dinamo jucând în stilu-i deja clasicizat: nici o idee de joc, un atac alcătuit doar din Torje şi o apărare unde linia de demarcaţie dintre comic şi tragic este insesizabilă. Revin, întru lămurirea oricui nu s-a prins încă de aşezarea în teren a acestei echipe de legendă, cu constatarea mea de-a lungul tuturor celor 34 de etape: de câte ori e Moţi în teren, treaba e ca şi rezolvată, adică rezolvă el problema golurilor ălorlalţi. Până acum vreo 3-4 etape, chiar aveam emoţii când nu-l vedeam în formula de start. A apărut însă, cu câteva etape în urmă, Grigore. Am avut acele emoţii doar până l-a deschis Grigore prima oară pe centrul adversarilor. Avea să repete de încă două ori figura asta de mare efort, lăsându-l singur-singurel cu portarul. Ce a fost sâmbătă la Timişoara, de a reuşit să ia 4 fără să crâcnească? Păi ce altceva decât proţăpirea în primul 11 a ambilor artişti? Astfel încât ce nu lufta Grigore rata Moţi, fiecare privind aproape cu admiraţie la ce tâmpenii face celălalt, ambii admirând de la distanţă şi jocul timişorenilor. Rămâne să ne crucim şi noi în turul preliminar 2 al Europa League, în care echipa (din Andora, din Luxemburg?) care va avea şansa porcească de a da peste ei tragerea la sorţi. Iar dacă tot ne-am ocupat astăzi de fundaşi, hai s-o ducem până la capăt: exista printre ei şi unul pe nume Cristian Chivu. De fapt, mai mult copitan la Naţională decât fundaş, fiindcă mari vitejii ca „meseriaş” nu-mi aduc aminte să-l fi văzut făcând (ba dimpotrivă, amintiţi-vă doar cu câtă voioşie îl întorceau, ca pe o clătită, feluriţi adversari, şi la club, şi la naţională), în schimb mi s-a acrit de ani buni s-o tot aud p-aia cu „Chivu, eternul căpitan” (la ei cu „ă”, la mine iese doar cu „o”, copitan adică). Căpitan al cui? Al Naţionalei de loseri eterni, care au ratat calificări pe bandă rulantă, îngropând într-o mare de rahat tot ce reuşise generaţie dinaintea lor. Ca să nu credeţi că vorbesc doar ca să mă aflu în treabă, încercaţi, vă rog, să comparaţi ce a însemnat pentru Naţională retragerea căpitanului Gică Popescu şi ce înseamnă asta de acum a lui Chivu. Când spuneai Popescu, spuneai fotbal. Când auzi de Chivu, mai degrabă îţi vine să întrebi: care Chivu? Moţi şi Grigore măcar au haz. Chivu, nici atât.