Lucian AVRAMESCU

Ploaia, care a șters într-o noapte surata ei care se răsfăța în fulgi, albă și înghețată ca un derdeluș pe dealuri, vine din nori. Norii au știința ploii, fiindcă picăturile vin ordonat, metodic, pe un calcul cosmic. Profesorul Dulcan vorbește despre inteligența materiei. Constat, matinal, că norii sunt geniali. Aproape la fel de geniali ca albinele care fac acea uluitoare arhitectură de simetrii a fagurelui pe care omul o nimerește greu și numai dacă are facultăți de geometrie.

Ieri, fetele mele se uitau la un film despre Crăciun. Filmul era, ca de obicei, american. Îl recunoșteai ușor după ornamentele de beculețe aprinse și beteala abundentă a caselor. Și după zâmbet. Toți actorii râd, bărbați sau femei, cu dinții. Ochii uită indicația cinematografică de a zâmbi, așa că râsul, fiindcă uneori zâmbetul devine râs, rămâne pur stomatologic și aplicat pe buze ca un timbru comercial.

În film, un Adonis zâmbea afară, în zăpadă, unei femei care zâmbea în ușă, privindu-l admirativ. Bărbatul crăpa lemne cu toporul. E o treabă pe care o fac și eu de mic. Așezi vertical lemnul secționat în prealabil cu fierăstrăul, azi electric sau cu benzină, iar toporul ridicat deasupra capului izbește cu precizie în mijloc bucata de pădure care crapă. Actorul ridica stângaci toporul, iar când lovea, aparatul de filmat uita să arate lovitura în lemn, ceea ce-mi indica detaliul că nu nimerește. O singură dată lama uneltei de despicat, ținută în mâna frumosului de la Hollywood, despică un lemn pe care l-a nimerit în margine. Apoi adună de pe jos trei bucăți egale de câte un sfert, evident tăiate de cascadorul dublură, și pleacă în casă, sub privirea topită de amor a doamnei, să aprindă focul care arde rapid și energic. Imposibil să-l aprinzi cu nimic și să ardă feroce! Regizorul, ca și actorul, habar nu aveau cum se face treaba asta. Este exact ca la noi când oștenii daci, dintr-un film omonim, poartă la mâna cu sabie ceas și se bat în începutul de secol doi după Hristos cu dotări contemporane, lăsându-se biruiți de romanii care țin săbiile ca pe niște lopeți.

Norii au inteligența și exercițiul de a ploua. Melodia pe acoperiș, absentă ieri când ningea, a rămas constantă toată noaptea, construind o liniște paralelă care m-a adormit. Ei au absolvit conservatorul din cer.

Plouă la Sângeru, egal și metodic. Un regizor născut în deșert, care n-a simțit ploaia și n-a văzut niciodată cum ninge, ar face un film în care din cer cad fulgi anapoda, fabricați din mase plastice.

Voi ce mai faceți? Eu dorm cu ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” lângă pernă. Mă bucur că unii dintre voi mi-au cerut cartea durerii și bucuriei mele de a supraviețui unei încercări pentru care viața nu mă preparase. Întrebarea, pe care am primit-o și azi, matinal, de la logopeda mea, unde poate fi comandată, revine iar cu toate că prima știre publicată aici de editură dă toate detaliile. Adresa doritorului, transmisă pe adresa de mail lucian.avramescu@yahoo.com, e trimisă editurii, iar eu iscălesc bucuros un autograf și coletul pleacă – încă mai funcționează șchiopătat – cu poșta. Dar ce mai funcționează normal azi în afara ploii? Pandemia se pregătește să ne ia colindele și Crăciunul cu totul. Americanii fac filme în care doar dinții lor râd. Fără ochii care rămân metalici.

Să aveți o zi frumoasă, fiindcă și ploaia, cu excepția celei artificiale, din filme, are farmecul ei și aduce pe pământ zâmbetul constant și întunecat al norilor.