Alina MIHĂESCU

Am senzaţia că trăim într-o lume pentru care nu suntem pregătiţi. De fapt, cred că niciodată n-am fost pregătiţi pentru agresiuni, fie c-au venit hunii, romanii, turcii, nemţii sau ruşii. Doar că una e să otrăveşti fântânile şi să te ascunzi în pădure şi alta e să trăieşti în cea mai civilizată regiune de pe glob şi să te trezeşti sfârtecat de o bombă în drum spre birou. Şi nu ca excepţie, pentru că din 2001 răzleţul atentat terorist, cândva posibil doar în lumea a treia, a făcut pui şi cu fiecare în parte a răspândit teroare. După New York, au urmat Madrid, Londra, Moscova, Paris şi iar Paris, Ankara, pe care unii nici n-o trec pe lista care contează, iar acum Bruxelles. Scenariul se repetă, reacţiile se repetă şi disperarea creşte. E prea repede să putem spune dacă autorităţile vor face de data aceasta ce e mai bine pentru noi toţi. Cel mai probabil că nu. Spre deosebire de precedentele atentate care au animat mediul online până la isterie, cele de la Bruxelles au adus şi multă tăcere. Suspect de multă tăcere, care s-ar putea explica tocmai printr-un punct terminus, dincolo de care nu se mai poate. Asta nu înseamnă că şi liderii europeni văd astfel lucrurile şi decid ca atare. În aşteptarea lor, europenii au reacţionat totuşi. Unii decent, alţii penibil. Inerentul „Je suis Belge” după modelul parizian a apărut pe reţelele de socializare instantaneu, la fel culorile drapelului belgian, fără a realiza că indignarea virtuală nu ajută la nimic. Iar pentru că Bruxellesul nu are un Tour Eiffel, cei mai puţin inspiraţi s-au gândit să facă uz de simbolul capitalei belgiene. Nu ciocolata, ci Manikenpiss, băieţelul dezgolit care se uşurează într-o fântână, potrivit, de altfel, pentru un magnet de frigider ca suvenir, dar absolut penibil pentru un simbol ca protest împotriva actelor teroriste. Mă-ntreb cum s-or fi simţit ei, teroriştii, când au văzut cum le bat europenii obrazul cu fineţe şi rafinament, cum l-au desenat ei ca pamflet pe Manikenpiss care în loc de fântână ţinteşte dinamita. N-or să mai scoată ochii din nisip de jenă încă vreo câteva luni, până la următorul atentat. Şi dacă ruşinea asta nu le-o fi de-ajuns, atunci să-l privească pe adolescentul care şi-a luat violoncelul ca răspuns la zgomotul exploziilor şi a cântat până la lacrimi. Până la urmă, penibil sau nu, fiecare poate să reacţioneze cum crede de cuviinţă, cu atât mai mult când e vorba de indivizi. Când însă luăm în discuţii state, politici, lucrurile se schimbă. Politicile duse zeci de ani de marile puteri europene, bazate pe un sentiment de vinovăţie pe care-l au vizavi de populaţia din fostele lor colonii, au dus la exacerbarea noţiunii de corectitudine politică. Încurajarea neintegrării minoritarilor, statutul lor social şi sărăcia i-au adus şi ne-au adus astăzi, aici. Suntem încă, sper, pe un tărâm liber, atât de liber încât am început să ne facem singuri rău. Avem nevoie de un reset!