Tiberiu AVRAM

Am participat la sfârşitul săptămânii trecute la sărbătoarea Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava - „155 ani de excelenţă în educaţie”. Un moment emoţionant şi pentru mine, chiar dacă nu am fost elev al acestui liceu. O acţiune impecabil organizată, o adevărată sărbătoare pentru toţi cei care sunt legaţi, într-un fel sau altul, de această prestigioasă instituţie de învăţământ. Momentul aniversar a constituit şi prilejul inaugurării sălii de sport, o sală de sport aşteptată de generaţii, după cum s-au exprimat venerabilii profesori care au condus în trecut destinele liceului. Iar dacă tot a fost inaugurată sala de sport, au fost oferite distincţii („Diploma şi Placheta de Onoare” - cea mai înaltă distincţie a liceului) autorităţilor locale, judeţene şi centrale care, într-un fel sau altul, au sprijinit finalizarea acestui edificiu.

Aşa se obişnuieşte la noi. Aşa este cutuma, tradiţia sau obiceiul, cum vreţi să-i spuneţi. Ca la momente aniversare să fie acordate distincţii personalităţilor locului. Personalităţi din administraţia locală, judeţeană sau centrală. Personalităţi care au ajutat sau care au meritul că se află într-o anumită funcţie la momentul respectiv. Pentru că datorită acestor personalităţi s-a făcut investiţia, în cazul de faţă o sală de sport. Ca şi cum această sală de sport trebuie să o privim noi, dar în primul rând cei de la „Ştefan”, ca pe un privilegiu, ca pe un dar primit prin bunăvoinţa mai marilor vremii. Şi uităm că exact asta e treaba lor. Să facă. Să construiască. Să aducă investiţii. Nu e doar treaba lor, e obligaţia lor. E obligaţia lor ca un colegiu ca „Ştefan cel Mare” să aibă obligatoriu o sală de sport. Şi nu trebuie să primească distincţii pentru că au făcut ceea ce trebuiau să facă. Vor spune că au luptat, că s-au zbătut, că au umblat după finanţare, că au deschis uşi, că au convins oameni. Probabil, în cazul unora, chiar aşa este. Dar asta e tot treaba lor. Nimic nu se face stând în birou cu mâinile în sân. Iar pentru că au făcut ce au făcut, dacă au făcut, vor fi răsplătiţi de electorat. Asta e recompensa lor. Dacă o merită cu adevărat.

Nu îi reproşez absolut nimic domnului Dan Popescu, directorul Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava. Nu. Premierea oficialităţilor este o practică prea ancorată în societatea noastră. Îl felicit pe domnul Popescu pentru organizare, pentru modul în care conduce acest colectiv. Îl felicit pe dumnealui, dar şi întreg corpul profesoral şi elevii acestei instituţii. Toţi ne fac să fim mândri de Suceava. Au făcut respectat acest nume nu doar în ţară, ci şi în toate colţurile lumii.

Dacă, totuşi, ar fi să-i reproşez ceva directorului Colegiului Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava ar fi faptul că una dintre distincţiile oferite acolo nu purta numele Dan Popescu. Dacă nu pentru directorul Dan Popescu, măcar pentru calitatea de reprezentant al profesorilor şi elevilor de la acest colegiu. O distincţie pentru modul în care îşi fac treaba aceşti dascăli. O distincţie pentru rezultatele obţinute la olimpiadele naţionale şi internaţionale de către ştefanişti.

Poate veţi spune că, la fel cum am spus despre autorităţi, aceasta este treaba profesorilor. Să înveţe elevii. Adevărat. Numai că sunt cu totul altele condiţiile în care muncesc dascălii din România. Şi sunt cu totul altfel salariile profesorilor. Profesori despre care putem spune că fac aproape voluntariat, dacă le comparăm salariile (dar şi responsabilitatea pentru viitorul acestei ţări) cu ale multor alte categorii de funcţionari ai statului.

Sistemul de învăţământ este subfinanţat. Bazele materiale sunt precare. Investiţii considerabile în infrastructură se fac extrem de rar. Şi, în acest context, atunci când se face o investiţie nu o considerăm un proces firesc, ci un merit deosebit, cu totul şi cu totul deosebit, al uneia sau alteia dintre autorităţi. Care, evident, trebuie premiate. Că dacă nu le premiezi, îţi bat obrazul şi îţi spun că, oricât ai fi de director, oricâte generaţii ţi-au trecut prin mână, orice performanţe ai avut cu elevii, nu mai pupi tu finanţare de acum încolo. De parcă autorităţile ar aduce banii de acasă, de parcă ţi-ar da bani din propriul lor buzunar.