Lucian AVRAMESCU

Citesc o ştire ca o sirenă care anunţă războiul. Bat clopotele tuturor televiziunilor, iar războinicii daci ai culturii au aprins focuri pe culmi. ”Asistăm la moartea teatrului”. ”S-a închis Nottara!” - ţipă culturalii.

Iubesc teatrul. Eu, ca individ. Adică am o iubire specială pentru regizori, actori, pentru nevăzuţii muncitori din culise. Mai puţin pentru unele spectacole în care joacă rolul lui Hamlet, să zicem, unul care a dormit în cameră cu mine şi nu pot uita că sforăia sau vorbea în somn. Mi-e greu să mai înghit deghizarea. Dacă s-a nimerit – inventez, fireşte – s-o sărut pe Ofelia în varianta actriţă, mi-e greu să mă despart, văzând-o pe scenă, de tandra ei senzualitate şi să plâng când moare ştiind că avem întâlnire la ieşirea din teatru. E o infirmitate pe care nu mi-o înving.

Ajungând eu în Grecia, când aveam 25 de ani, cu un grup de tineri scriitori din România, între care mă număram, am mers în Pelopones mai întâi la teatrul antic Epidauros şi apoi la arenele Olimpiei. Era seară, nu se juca nimic în clipa aceea, marele amfiteatru de piatră, înconjurat cu oleandri şi pini, trăia o clipă de respiro. Am mers pe ultimul rând, sus, sus de tot să verific legendara acustică. Am stat pe scaunul de piatră, iar ghida grecoaică, Danae, o brunetă specială, mi-a făcut plăcerea de a rămâne în centrul scenei şi, la semnul meu, a dat drumul unei monede care s-a rotit pe lespedea unde jucau actorii. Se auzea perfect, sus, unde eram eu în ultimul rând, fără microfoane, fără sonorizare, fără boxe. Teatrul, de la cel antic şi până azi, n-a dispărut şi ÎNCĂ SE AUDE. Nici Teatrul Nottara n-a dispărut. Se va muta în altă clădire. De ce nu l-au mutat până acum, având o vizibilă bulină roşie care indică risc mortal la seism? Pentru că pe toţi primarii şi responsabilii administrării teatrelor i-a durut fix în cur. Acum trei zile, găsindu-mă la Bucureşti, fiica mea cea mică, Luciana, m-a rugat s-o duc la un spectacol chiar la Nottara. Văzuse reclama la televizor şi nu mai agrea ideea de ”iar Țăndărică, iar Creangă”. Ce Dumnezeu, are 8 ani! Am ajuns când nu mai erau bilete, iar pentru altă zi nu am luat fiindcă plecam din Bucureşti. Spunându-i băiatului meu Arin ce aveam de gând, m-a certat. Cum poţi intra în nenorocirea aia de clădire? Se referea tot la riscul de a ne cădea în cap la un, Doamne fereşte, cutremur mare. Apoi mi-am amintit şi eu taverna din subsol, unde am văzut spectacole bune, dar tot o pivniţă a rămas de-o veşnicie. Naţionalul lui Caramitru, administrat de el adică, a trecut prin uriaşe transformări, cu toate că este nou. Cum de nu s-au găsit bani pentru consolidarea acelei clădiri de prioritate culturală zero? Înţeleg că şi domnul director, actorul Mircea Diaconu, azi ditamai europarlamentarul, a avut o bună ştiinţă de a face bani pentru el, distribuindu-se, când el, când soţia, în toate rolurile, de la regizor, până la actor şi sufleor (doar femeie de serviciu nu s-au pus!), dar n-a ştiut să se bată pentru consolidarea clădirii, iar dacă nu se putea, aparţinând altui proprietar (tatăl marelui regizor Ciulei), măcar pentru a obţine alt spaţiu se putea sforţa. Sunt cu duiumul în Bucureşti. N-a vrut sau n-a putut el, atunci să poată alţii. Acum, iute. Să confişte de la unul din primarii şpăgari o casă şi s-o facă acolo Teatrul Nottara! Zic primarii şpăgari fiindcă văd că s-au cantonat doar pe Oprescu.  Să mute teatrul în casa din Mihăileanu a lui Băsescu, lângă Cişmigiu. E oricum mai mare ca pivniţa de pe Magheru. Și mai am exemple.

Nu, nu s-a închis teatrul. Nici Nottara, nici Teatrul Mic sau Foarte Mic (ce idei de gospodar luminat a avut Dinu Săraru, când era director!), nu s-a închis teatrul în general. Teatrul va exista mereu. Pe scenă şi, din păcate, şi în viaţă.

P.S.

Învingându-şi cu o mişcare rapidă, care nu-i e în fire, lentoarea, Klaus Iohannis a invitat echipa Teatrului Nottara să joace la Cotroceni unde, înţeleg, au şi încercat prima reprezentaţie. Frumos, mărturisesc! Poate că primarul interimar al Capitalei, instalat miercuri, va aşeza lângă cele trei priorităţi pe care şi le-a rostit cu voce tare (una era că va da căldură, de parcă asta ar fi o minune, nu o obligaţie elementară!) şi pe cea a găsirii unui spaţiu pentru teatrele care stau în clădiri gata să se dărâme dacă suflă vântul mai tare.