Lucian AVRAMESCU

Acum mă găsesc pentru câteva zile într-o staţiune din sudul Turciei, lăudată în reclame şi recomandată de amici, cu intenţia de a o scoate pe cea mică din Sângeru. Efortul n-a fost puţin, dar n-am avut încotro. Eu mai fusesem aici câte un sfert de zi (o dată, chiar trei zile) însoţind ziaristic nişte somităţi politice de la Bucureşti. În aeroportul din Antalya, tot aşteptând lângă o bandă care rula goală, fără bagajele care se rătăciseră pe undeva, am mers ca omul şi ca oama la o toaletă din sala de venire şi plecări. Două uşi alăturate înfăţişau o nedreptate anatomică. Cea a femeilor, fiindcă tocmai aterizaseră la distanţe de câteva minute patru avioane, unul românesc de la Bucureşti (mai sosea peste o oră un charter turistic de la Iaşi), două ruseşti şi unul din Germania, şi toate deşertaseră o mulţime agitată de părinţi,  copii şi trebuinţe, cea a femeilor, zic, se prelungea zeci de metri în forma unei cozi chinuite, cu chipuri aşteptând greu să le vină rândul. La bărbaţi, trei inşi înăuntru, aliniaţi la ţucalele de pe perete, care au terminat iute ce aveau de făcut şi au ieşit, ca şi mine de altfel. Iată, zic, unde se simte, grotesc aproape, nedreptatea. Bietele femei, aliniate multicolor, executau o mult mai complicată reţetă de dezbrăcări, aşezări de scaun, îndreptat ţinuta după o mişcare cu mototoliri de stofe şi mătăsuri. Mă rog, subiectul mi-a rămas în minte pentru o posibilă abordare a discriminării venite de la Cel de Sus, misogin şi cusurgiu cu Eva.

Hotelul la care am ajuns într-un final e, ca toate de aici, de cinci stele (turcii pun inscripţia asta oriunde), dar înghesuie în el câteva mii de persoane în nişte bloace insipide. Se mănâncă mult, prost, doar în regim all inclusive, peste tot, la parter, la etaj, în parc. Peste tot sfârâie ceva, peste tot e de băgat în burtă mâncare, cam aceeaşi, şi băutură care-i bucură deopotrivă pe ruşi şi români. Am dat şi eu de un vin sec negru excelent cu care mă întovărăşesc de câteva ori pe zi, livrarea venind la pahar. Dar să mă întorc la subiectul, minor va zice nesperatul meu cititor, cu care am început – piscina. Aici, tot puhoiul ăsta de refugiaţi turistic se bălăceşte, cât e ziua de septembrie de lungă, în piscină. În piscine, că-s trei. Marea e alături, caldă, sărată, dar pietroasă pe mal şi abruptă înăuntru. N-apuci să faci doi paşi că apa trece peste tine. Plaja e aproape pustie. O doamnă, care nu atinge vecinătatea udă, citeşte pe un şezlong, iar doi bătrânei joacă table mai încolo. Lumea, toată, nemţi, ruşi, români, polonezi, atrasă de mirajul de reclamă al acestei pustietăţi (dacă ieşi din tabăra de refugiaţi a hotelului, dai de câmp şi mărăcini) e aici, la bazine. Noi ne-am aşternut lângă unul care are alături varianta pentru copii. Cât stau tolănit, analizez figuri, cupluri. Nemţii, mari toţi, bărbaţi şi femei, întrecuţi corporal doar de câteva rusoaice,  beau bere. Ruşii atacă tăriile. Femeile ciupesc şi ele din pahare care, sub deghizamentul sucurilor, pitesc şi ceva alcoolic. Circulă platouri cu pateuri şi dulciuri. La câţiva paşi de locul unde şed e o alee care duce spre necesarele toalete. Nu e coadă ca la aeroport. Nici măcar la femei. E chiar pustiu. De ce oare? La noi e o vorbă – bei o bere şi te pişi trei. Ăştia nu se uşurează deloc şi sunt sute de oameni la un bazin, poate mai mulţi? Rar trece câte un turist spre locul în care şi regele rămâne singur. Devin curios şi dau înconjur stabilimentului de băi. Nu sunt decât aceste amenajări identificate pentru trebuinţa uşurării. Nu cumva?! Ba, da! Și ăştia, ruşi, nemţi, turci (că sunt şi câteva familii de turci), fac pipi în bazin. Am pus ochii pe nişte familii băutoare. N-au mers, o zi, niciodată la toaletă, în schimb au coborât periodic în piscină. O doamnă grasă rău coboară în bazinul pentru copii. E în fuste largi, pe care nu le leapădă la plajă şi intră în apă de mână cu soţul, care face o muncă de responsabilităţi. Amândoi se opresc de mână, iar femeia, cu ochii umezi, execută o presupunere. Presupunerea devine certitudine când bag sama că pe masa lor cât un taburet sunt înghesuite ape, sucuri. Dumnezeule, nu se poate! Ceea ce mi se părea accident e consacrarea unui obicei porcesc.

Aş pleca şi de aici, dar nu mai am unde şi am plătit. Cea mică vrea să înveţe să înoate în bazin. I-am explicat de ce ar trebui să mergem doar la mare. Nu vrea. Apa o trage la adâncime şi apoi nu crede că poate face cineva pipi în apă. Ea merge, când are o trebuinţă, la closetul care-i mai mereu pustiu.

E trist, doamnelor şi domnilor. Facem în piscină ce facem în general cu viaţa noastră. Numai că în piscină omul se rezumă să facă doar pipi. O face ştiind că şi el va înota în urina lui şi a altora. O face pitit, nu cum face bebeluşul ăla din Bruxelles, care ţârâie la vedere din puţa lui de bronz, într-un angrenaj statuar devenit faimos. E mai lesne să fim scârboşi. Turcii nu se grăbesc nici ei să schimbe apa. E mai comod s-o îndese cu clor. Miroşi a clor şi după ce te săpuneşti de câteva ori în cameră.

Da, peste tot, de cinci stele sau de o stea, lumea pare la fel. Mai jos, în Siria, uruie de ieri escadrile franceze. Hollande a dat ordin de luptă. Avioanele lui, alături de ale americanilor şi ruşilor, pişă bombe. Peste jihadişti. Numai că din cer nu prea deosebeşti jihadiştii de copiii unei grădiniţe. Unii dintre ei, care apucă, fug în Europa sau în Egipt. Mulţi au pierit în mare. Marea Mediterană e poreclită de câţiva ani cimitirul refugiaţilor. Eu, fugind de o tragedie, spre a oferi copilului meu bucuria câtorva zile de plajă şi înot, constat că lumea-i o PIȘcină mare, de la un capăt la celălalt, în care înotăm cum putem şi murim câte puţin fiecare.

E strâmbă lumea, pângăreşte omul tot ce atinge, îşi face zob planeta cea cândva albastră, îşi îndeasă cu toxine viaţa şi mediul? Da. De unde ţi-ai dat seama? De la un bazin de înot.