ECOLOGIA IUBIRII ȘI... VICEVERSA

Nicolae Romulus DĂRĂMUȘ

Rolf și Ralf au fost doi lupi get-beget crescuți de mine. Rămași orfani după împușcarea lupoaicei-mamă - când, la bârlog, un bun prieten îi salvase de bâta unui cioban - ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar țarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trece tot mai strâmt.

Cum gratiile grădinilor zoologice românești mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare și moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franța, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni, unde lupii mei puteau viețui alături de alți confrați; cei mai mulți salvați de actriță, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificați pentru blană. Un astfel de așezământ încercasem și eu să fac, dar autoritățile locale îmi respinseseră inițiativa : „În România există oameni care n-au ce mânca și dumneavoastră vă arde de niște lupi?...”

Răspunsul vârstnicei vedete a fost prompt: un prieten de-al său și cospiritual într-ale naturii și lupilor, Raymond Francis Dubois – scriitor, etolog și ecolog belgian – urma să mă caute, spre a detalia și etapiza demersurile legale. Formalități tulburi și complicate, ca întotdeauna când în România se naște o inițiativă limpede. Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici? etc. - fuseseră întrebările născute pe fețelor vâscoase ale oficialilor. Toate, împiedicând în cele din urmă transferul sălbăticiunilor.

Omul, lider al „The Wolf Federation”, îngrijea într-un țarc de două hectare zece lupi, așadar, binișor mai puțini decât cei optzeci ai franțuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea și cu ce-i întreține. Cum însă organizația veghea și la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist „pro natura” – aveam să văd asta cu prisosință mai apoi – m-a anunțat că vine în România să vadă animalele. Și a venit.

Povestea mea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învățați doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă așteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă – găleata lor – din care scoteam „bunătățile” zilnice. Bunătăți monotone: carne, ficat de cal și – culmea, veți zice – mere, pe care cu o poftă grozavă le înghițeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.

Intram în țarc, înconjurat de țopăiala și schelălăielile lor duioase și îngenuncheam. Împărțeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta și stânga, concomitent, spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărțeam și mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoștință și iuțeală de fulger pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învățați numai cu mine și viitorul lor contact cu un străin – fie el și mare protector al naturii și lupilor – mă îngrijora.

Înalt, bine legat și cărunt, Francis – cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deși după ani îmi putea fi tată – s-a apropiat calm de țarc. A pășit înăuntru și, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi și cel mai îndrăzneț dintre ei, Rolf – fratele dominant – și-a pus labele din față pe genunchiul ridicat, înălțându-și nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se și el pe coapsa cealaltă, cât mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis – a căror strângere caldă și fermă îmi va lipsi din acest an toată viața – au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creștete și coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea.

La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deținător – printre nenumărate trofee – și al recordului mondial la blană de lup; numeroase și mari blănuri de lup ornându-i, toți pereții locuinței, mereu neîncăpători pentru atâta „glorie” vânătorească. Mi-a telefonat și a venit.

Zeci de metri îl despărțeau încă de țarc atunci când, ca purtați de un vânt aspru, lupii meu s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cu urechile culcate pe ceafă și cozile făcute cârlig între picioare. Și, deși individul se apropia tăcut, cu pași rari, liniștiți, neliniștea lor creștea ca un val. Iar pe când insul a ajuns lângă ocol, captivii au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită, haotice, aproape atingând culmea acestuia, alergătură înfricoșată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spărtură prielnică depărtării din preajma răului.

Pe om l-am rugat să plece.

Am intrat la ei și, tremurând din tot trupul, așa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii, lupii s-au lipit de mine. Scăpaseră.

Nicolae DĂRĂMUȘ