Drumul Damascului părintesc și școlar; timpul iubirii

În școli se predă religia. Cea ortodoxă, bănuiesc... Ce pot afirma – grație unui lunguț experiențial oarecum direct (prin pruncul meu, prin elevi, dar și prin ”profesorii” cunoscuți) - este trist... Trist, dar nu descurajant! Și e ceva știut: că dogma și lipsa harului fac bună casă în pedagogia popească din școli; dar nu numai în cea popească!... Nu contest că există bune intenții, dar că ”iadul e tapetat cu intenții bune” iar nu contest.

Pe un astfel de dascăl în sutană l-am întrebat, de pildă, de ce nu vorbește la clasă ca în manualele de Teologie Morală Ortodoxă, ca să înțeleagă și elevii... ”N-avem voie!” - a fost răspunsul... Cine nu îi permitea nu mi-a spus. Pesemne că disciplina bisericească, ceva patrafir din ierarhie sau ...comoditatea.

Trebuia să accept așadar că manualele din care învață studenții la teologie erau interzise în afara facultății?...

Ba mai mult, într-o zi, fiul meu mi-a povestit amuzat cum toată clasa a trebuit să rostească ”Tatăl nostru” în ritmul bătăii din palmele vânjoase ale ”dascălului” în sutană:

”Clasa!... Atenție la mine!... Un-doi, un-doi... Ta-tăl-nos-tru-ca-re-ești-în... Așa !... Așa!... Hai-hai!... Ține ritmul!... Un-doi, un-doi”...

Da, pare de necrezut...

Alta!: la unele ore școlare, metodele de contracepție sunt la mare cinste, susținute amatoristic de un profesor de biologie, de diriginte sau – eventual și rar – de un medic specialist ori... de vreun ”onegist”. Dorința sexuală, libertatea și evitarea sarcinii trebuind împăcate și - paradoxal! - toate puse de-a valma la mare cinste.

Rarisim se întâmplă ca vorbitorul să îndrăznească a rosti copiilor – legat de viața sexuală – despre credință, implicit despre etică și moralitate, ca întâi stătătoare ale iubirii și nicidecum ale amorului liber. Situația e ”de înțeles”, întrucât credința sau/și etica nu sunt treaba lui... Ele sunt treaba ”celui de religie” și a ”celui de filozofie”... Și, iată cum credința și etica rămân orfane... Ba chiar mai mult, sunt ”avortate”. Și din școli, nu numai din ”casa părintească”!...

Straniu și nu prea este că părinții acceptă fără crâcnire rostirile dogmatice popești – unele strict și banal interdictive, chiar privind iubirea erotică – însă se fac foc și pară dacă profesorii se arată intransigenți cu odraslele-elevi când e vorba de vestimentația decentă și de comportamentele erotice, obraznice sau vulgare explicite.

Cei șapte ani de acasă așadar, petrecuți în casele unor părinți fără cei șapte ani de acasă, ei înșiși crescuți în casele unor părinți fără cei șapte ani de acasă... și tot așa până la primul om ”cu Dumnezeu” în regresia familiilor cu pricina, își spun aprig cuvântul în adulții de azi, fie ei dascăli, popi,... medici, pădurari, judecători etc. etc... Toate, în numele ”libertății”.

De aceea procesul invers, cel al educației întru credință sau etică (sau întru ambele), are nevoie de un timp cel puțin la fel de îndelungat precum cel al pierderii lor.

E timpul unui nou umblet pe ”drumul Damascului” părintesc și școlar: timpul iubirii.