Florin HAIDAMAC

Toamnă. Cu nostalgii fără clorofilă. Cu aer care poartă mirosul câmpurilor. Cu dimineţi reci și după-amieze care amintesc de vară. Cu gânduri care lasă urme adânci în orice lucru spre care îţi îndrepţi privirea.

Te-ai resemnat cu haosul din jur. Nu mai ai vreo speranţă și nici nu mai vrei să te încarci cu tot ce se întâmplă în cotidian. Constaţi doar că banii cu care se construiește un monument mamut, cică pentru mântuirea neamului, ar ajunge pentru 20 de spitale. Dacă faci un referendum și întrebi, în mod sigur toată lumea e de acord. Ba mai mult, își dau și ultimii bani pentru asta. Preocupare exclusiv pentru viaţa de apoi, dar pentru cea de pe lumea asta niciun interes. Exact ce vezi în jur. Telefoane de zeci de milioane, dar 20 de lei pentru un spray și un săpun, nu există. Viaţă trăită pe net. Acolo protestăm. Acolo ne indignăm. Acolo dăm sfaturi și ne zugrăvim în personaje ideale. Sunt total năucit de faptul că netul a fost declarat spaţiu public. Bine că vă suflaţi mucii pe trotuar. Bine că umblaţi cu câini care își fac nevoile peste tot. Bine că aruncaţi gunoaie pe oriunde. Și pentru astea nu luaţi amendă. Și nu e nimeni interesat să vă tragă la răspundere. Dar cum postezi ceva cu limbaj mai dur sau îi spui unuia în mediul virtual că e bou, cum se autosesizează tot felul și plătești de te ia naiba. Total de acord. Nu poţi înjura ca un birjar pe toată lumea. Doar că nu e aceeași atenţie și în lumea reală.

Vreau să ne mai gândim la ceva. Cu toată raţiunea și fără să fim înţeleși greșit. Am auzit o mulţime de păreri referitoare la diaspora. Un aspect mai puţin vorbit e următorul. Oamenii ăștia au plecat din ţară pentru un trai mai bun. Evident. Au lucrat pe salarii conforme cu nivelul ţărilor respective. Au acumulat venituri. Ce au făcut? Au venit și au cumpărat în ţară de toate. De la apartamente până la materiale de construcţii. Ce s-a întâmplat? Au crescut preţurile. Cei care au rămas în ţară au fost cei mai afectaţi. Că nu poţi concura cu salariul minim sau mediu pe economia din România cu preţurile pe care le impun cei care au de unde da. Ești nevoit să găsești soluţii, să te îndatorezi pentru a face faţă unor preţuri crescute. E un aspect pe care nu-l discută mulţi. Așa că nu știu cât bine ne fac cei care sunt plecaţi. Cu toată dragostea și respectul pe care le am pentru ei spun astea.

În urbea noastră care se vrea oraș nu se întâmplă mare lucru. Mi-au atras atenţia câinii care sunt în cartierul Georrge Enescu. Pe lângă o pizzerie. O întreagă haită. Este unul mare. Maro. Foarte bine dezvoltat.  E șeful haitei. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă epidemia asta de câini, cam 7 la număr, ar prinde un copil. Sau un bătrân care abia merge. Atunci să vezi război cu toate zgripţuroaicele care îi hrănesc, nerespectând legea. Deh, ăștia nu sunt virtuali. Ăștia te pot schilodi pe viaţă. Dar, nah, asta e grija și atenţia pe care o primim din partea celor care știu să se autosesizeze și să își amintească de fiecare cetăţean doar atunci când întârzie cu birul. Cine știe? Poate sunt lăsaţi intenţionat acolo. Dacă ești mai tânăr, te forţează să practici atletismul și sigur stabilești recorduri olimpice când ai pe urme colţi care abia așteaptă să te composteze. Dacă ești în vârstă, oricum nu contezi, deci stai naibii în casă! Străzile sunt periculoase. Ce să cauţi pe afară? Asta o fi explicaţia pentru indiferenţa autorităţilor? Probabil au grijă de cetăţeni într-un mod atât de subtil încât e nevoie de multă concentrare și atenţie pentru a-l percepe.  Minunată urbe. Minunaţi oameni. Fără apă caldă acum. Cu căpușe, purici, câini, mizerie.  Să mai vorbim de tuberculoză, râie, rujeola care ne bagă în mormânt copiii din cauza unor criminali școliţi pe net sau la coafor, obezitate morbidă infantilă, diabet, cancer și alte asemenea năpaste. Chestiuni care ar putea fi eradicate unele, gestionate eficient altele. Cum asta? Prin educaţie. Cuvânt care lipsește din vocabularul unei largi categorii de populaţie.

Gânduri de toamnă. Gânduri la o ţară care bate la porţile Europei mereu din ipostaza de slugă. Gânduri la o ţară pe care o menţinem așa cum ne place să trăim. Gânduri la o ţară de ale cărei resurse ne batem joc. De la cele naturale până la inteligenţă. Gânduri la mentalităţi păguboase. Gânduri la lipsa drumurilor care să te ducă în locurile superbe pe care le avem, dar la care, din păcate, ajungem atât de greu. Gânduri la o ţară care se menţine în urma tuturor din lene, nepăsare, prostie și lipsă de viziune. Până când toate astea?