Florin HAIDAMAC

Bătrâneţea vine cu suferinţă şi agonie. Uneori mă întreb cum e mai bine? Să te strângă Dumnezeu de tânăr sau să te lase să te bucuri de nepoţi, chiar dacă trebuie să suporţi chinuri, privaţiuni, umilinţe?

Zi de luni. Ziua pe care o urăsc. Ar trebuie să mai fie o zi liberă între duminică şi luni, pe bune. Drumul e liber la primele ore ale dimineţii. Merg încet. Îmi place să văd câmpurile şi oamenii care muncesc pe ele. Mai văd şi acum pe mulţi arând cu plugul tras de cai, ca-n evul mediu. Inchiziţia mai lipseşte. Mai văd cum seamănă cu mâna lutul în care ne vom întoarce toţi. V-am mai spus. La nici 30 de km de oraş este o altă lume. O lume îngheţată parcă în timp. O lume în care sunt alte valori, alt mod de a privi viaţa şi moartea.

Am mult de lucru astăzi. Nu mă plâng. Îmi place ceea ce fac. Încă mai am dragoste de oameni. Încă mai am empatie. Încă mai consider sacru halatul alb. Mă enervează în schimb tona de hârtii pe care trebuie să o fac lunar. Hârtii care îmi macină din timp. Timp pe care aş putea să-l aloc bolnavilor. În special vizitelor la domiciliu. Acolo pot să cunosc pacientul în mediul lui. De acolo îmi iau cele mai preţioase informaţii. Şi tot de acolo plec cu cele mai mari fracturi în suflet.

Casa e mare, curată, îngrijită. E linişte. Am venit la o bunică. Am trimis-o la anumite explorări şi când a venit o rudă cu rezultatele era să cad jos. Am lăsat tot şi am plecat spre ea. Bunica asta are aproape 90 de ani. Intru în camera unde stă. E întinsă pe pat. E îmbrăcată frumos. E curată. Miroase a săpun de casă şi a busuioc. Nu ştiu dacă are 50 de kilograme, cu indulgenţă. E galbenă. Dar un galben patologic. Are icter. Mai aflu că a căzut. I s-a făcut rău şi a picat pe beton. O doare şi un picior. Nu mănâncă. A vărsat de câteva ori. Mi s-au confirmat cele mai negre temeri. Cancer de cap de pancreas. La coapsă cred că a făcut o fractură pe os patologic. Ca să mă înţelegeţi, e posibil să fie o metastază osoasă şi acolo să fi cedat osul, secundar căzăturii. Recomand internarea. Măcar un drenaj biliar să-i facă la spital. Să nu facă tot felul de complicaţii din cauza icterului. Sunt refuzat pe toate planurile. Nu vrea. Că ea e bătrână, prea bătrână. Că la spital trebuie bani. Şi nu are. Că nu are cine să stea cu ea. Că moare pe masa de operaţie. Că nu se duce. Că să-i dau eu ceva tratament acasă. Bunica asta nu are pensie. Nu am mai întrebat de ce. Important e că are moşul ei şi poate fi coasigurată. Dau totul din mine. Încerc să o conving. Nu reuşesc.

De mâine încep tratamentul cu ea. Ştiu că nu am ce-i face. Ştiu că am mâinile legate. Ştiu care e evoluţia bolii. Am văzut-o de prea multe ori. Ce naiba să fac? M-am săturat de neputinţă. M-am săturat doar să asist. M-am săturat doar să manageriez suferinţa şi moartea.

Şi se va face iarăşi zi. Şi iar îmi voi toci roţile pe acelaşi drum. Şi iar voi lua în cap o mie de probleme. Şi iar voi supraveghea o perfuzie. Şi iar voi sta de vorbă cu muribunzi. Şi iar voi încerca să găsesc în ochii acestei bunici sau ai alteia o scânteie de rai. Şi iar voi încerca să privesc dincolo de boală. Şi iar mă voi întreba, pentru a nu ştiu câta oară, de ce nu m-am făcut eu ceasornicar. Şi iar voi aprinde a nu ştiu câta ţigară, încercând să dau vina pe fumul elveţianului Zino Davidoff pentru lacrimile care îmi vor umezi ochii. Însă nu ştiu pe cine să dau vina pentru lacrimile care îmi curg în spatele ochilor, în partea aia de suflet pe care încerc de multe ori să o îngrop. Şi nu reuşesc.