Florin HAIDAMAC

Sincer să fiu, de multă vreme car cu mine tot felul de frustrări legate de profesia mea. Am impresia că mă irosesc într-o locaţie lipsită de orice perspective. Știu că am un potenţial mult mai mare. Visam să fac chirurgie. Să operez. Să trăiesc pe muchie de cuţit. 

Cum nu vreau să vă plictisesc şi nici să vă stresez cu chestii inutile, vă spun doar că într-o dimineaţă ca oricare alta am sosit la cabinet mai devreme ca de obicei deoarece aveam de rezolvat anumite treburi administrative. Mi s-a şoptit pe căi oculte că azi voi avea un control de la minister.

Ce dracu am făcut de mă caută ăştia, nu ştiu. Nici nu sunt prea bucuros să primesc vizite de la Bucureşti. Când am primit telefonul neoficial, graţie relaţiilor cultivate de mine în timp cu personalul din diverse instituţii, mi-a trecut prin cap un singur gând: să pun la punct arhiva. Nu e dezordine, dar multe hârtii trebuie scoase la lumină, deoarece nu vreau să fac auditul să aştepte. Ei trebuie să mă vadă aşa cum sunt: ordonat, riguros, sobru. Nu iubesc partea asta conţopistă a activităţii mele, dar nu am ce face. Consultaţii nu am astăzi. Am anunţat că este control şi că sunt disponibil doar pentru urgenţe. E trist cabinetul fără pacienţi. Ca o şcoală fără elevi. Vreau să fac o bună impresie şi să le arăt celor de la minister că încerc să îmi fac treaba ca un profesionist. În ciuda greutăţilor cu care mă confrunt. În ciuda piedicilor pe care sistemul mi le pune.

Destul cu filosofia, e timpul pentru acţiune. Am instituit măsuri de precauţie, să nu fiu luat prin surprindere. La cele două intrări în comună am postat doi pacienţi mai tineri pe care i-am instruit să mă sune atunci când văd o maşină cu număr de Bucureşti.

- Neaţa, domn doctor. Aici Alfa 1, îmi spune unul din ei. O limuzină neagră, însoţită de o maşină de poliţie, intră în sat.

Mă apucă un râs fenomenal. Băiatul ăsta se crede într-un film cu James Bond. Auziţi la el, Alfa 1. Cred că am o influenţă proastă asupra celor din jurul meu. Poate credea că telefonul meu este interceptat şi nu voia să se deconspire. Minunată viaţa la sat, nu? Şi când mă gândesc la faptul că autori gen Ion Creangă au descris cu totul altceva. Mă rog, alte vremuri.

- OK. Poţi să te retragi. Baza, terminat, ţin eu isonul.

După această operaţiune ies în faţa cabinetului, îmi aprind o ţigară şi aştept cuminte sosirea oficialităţilor. Nu apuc să trag decât câteva fumuri şi acestea sosesc. Din limuzină coboară un tip masiv, îmbrăcat într-un costum negru, cu ochelari de soare pe mutră. Inspectează locaţia un minut, apoi deschide portiera din spate. Dragii mei, ţineţi-vă bine. La vederea personajului, pe mine m-au trecut sudorile. Sigur vreţi să vă spun? Staţi să trag aer în plămâni. Asta se numeşte pauză de efect în lucrările serioase, nu?

Însuşi ministrul Sănătăţii a venit la dispensarul ăsta uitat de lume şi de timp. Am încremenit. Am aruncat ţigara şi am luat poziţia de drepţi.

- Să trăiţi, domnule ministru, spun eu.

- Bună dimineaţa, domnule doctor. Aţi fost informat de vizita mea?

- De către cine?, o fac eu pe inocentul.

- Este o vizită neoficială. Nu vreau presă. Nu vreau publicitate. Vreau doar să stăm de vorbă într-un loc retras, unde să nu fim deranjaţi de nimeni.

- Am înţeles. Dacă-mi permiteţi o sugestie, daţi instrucţiuni SPP-ului să ia limuzina de aici. Altfel vă asigur că în zece minute toate babele vor vorbi despre vizita asta.

- L-aţi auzit. Executarea.

Uimit de toată această desfăşurare a evenimentelor, conduc importantul personaj în camera de protocol. Sunt siderat. Îmi stăpânesc emoţiile şi intru în locaşul amenajat special pentru confesiuni sau vizite deosebite. Poate a venit aici ca să mă dea afară. Torn cafea în căni şi iau loc în faţa ministrului. Acesta scoate o ţigară, o aprinde şi îmi spune:

- Am venit aici trimis de preşedinte. Nu ştiu dacă eşti la curent, dar ţara noastră participă la un program spaţial internaţional. E prima ocazie de a fi partenerii unor puteri consacrate în domeniul ăsta. Se pregăteşte un zbor către Marte. Americanii vor o echipă mare. Au implicat state din Europa, alături de Rusia, Japonia şi China. România participă cu trei oameni: un fizician, un astronaut şi un medic.

Eu nu îmi pot reveni din starea de perplexitate care a invadat conştiinţa mea.

- Domnule ministru, cu tot respectul. De ce îmi spuneţi mie toate astea? Sunt doar un umil doctor de ţară, cu sumare cunoştinţe medicale, care în niciun caz nu poate reprezenta România într-o asemenea situaţie. În mod sigur există specialişti care vă pot fi de folos.

Tipul zâmbeşte, trage un fum din ţigară, soarbe din cafea şi continuă.

- Nu e decizia mea. E a preşedintelui. Se pare că te citeşte şi te apreciază în mod deosebit. Nu ştiu ce a văzut în tine, dar a insistat să te contactez. Nu cred că este interesat de ceea ce reprezinţi tu ca medic. E clar că la bordul navei vor fi doctori honoris causa, nu? Tu ai însă nişte calităţi care pot fi extrem de  folositoare. E tot ce îţi pot spune acum. Eşti invitat la Bucureşti peste câteva zile. De acolo vei pleca la Kiruna pentru o sesiune de antrenamente, apoi, în trei luni, vei face parte din echipa de 40 de umanoizi ce vor asoliza pe Marte. Viaţa ta se va schimba. Gândeşte-te un pic la imaginea pe care o vei avea. O lume întreagă te va cunoaşte, vei putea scrie, vei putea face tot ceea ce îţi doreşti, după ce te vei întoarce. Eu nu îţi prezint acum vise, ci chestii reale.

Voi ce aţi face în locul meu, sincer? Aţi pleca, nu? Corect.

Aceasta este o mostră din noul meu roman, Olympus Mons, publicat anul acesta la editura Pavcon. Toate drepturile sunt rezervate editurii.