Florin HAIDAMAC

Mă ştiţi, nu? Niciodată nu îmi bat joc de meseria mea. Niciodată nu tratez cu superficialitate. Niciodată nu mint pacienţii. Tocmai modul deschis de a comunica poate aduce multe probleme.

Munca mea e una dificilă pentru că am de a face cu tot felul de oameni. Unii sunt educaţi, alţii nu. Unii mă iubesc, alţii doar mă folosesc. Unii cred orbeşte în mine, alţii cer o doua opinie colegilor. Toate astea sunt normale, nu?

Am ajuns la cabinet cu o mare stare de oboseală şi cu capacitatea de a mă cenzura destul de zdruncinată. Am în tratament o pacientă în vârstă, care a făcut recent un accident vascular cerebral. Nu e foarte gravă situaţia dar această bunică e tare pretenţioasă şi greu de mulţumit. M-am ocupat de ea cu maximă atenţie şi am explicat familiei că starea în care se află acum e tot ceea ce se poate obţine. Ăştia nimic. Au dus-o pe la Iaşi, pe la tot felul de profesori. I-au făcut tot felul de explorări costisitoare. Au supus-o la o mulţime de tratamente dar fără vreo îmbunătăţire. Eu îi administrez tratamentul cronic. Mai trec uneori să o văd. Nu mică mi-a fost mirarea când a intrat în cabinet un frate de al ei dintr-o comună aflată în judeţul Cluj. Avea în jur de 60 de ani, părul cărunt, ochi negri. Întreaga sa înfăţişare emana aroganţă.

- Bună ziua, bunicule, fac eu. Cu ce te pot ajuta? Văd că nu eşti de pe aici.

- Am venit pentru sora mea. Cea pe care o trataţi cam aiurea.

- Ce să mai fac? Atât se poate recupera. Acum câteva zile a terminat nişte injecţii. De ce nu vreţi să înţelegeţi că asta va fi starea ei de acum încolo? Fiţi mulţumiţi că nu e legumă, că vorbeşte, că trăieşte, că vă cunoaşte.

- Vreau să o duc în America. Acolo fraţii mei, biserica noastră, au posibilităţi mai mari.

- Vrei să moară în avion? De ce nu o lăsaţi să trăiască în linişte câte zile mai are?

Ăsta, încet, încet, mi se insinuează în suflet. Că şi pentru mine ar fi ceva soluţii dacă aş dori să-i însoţesc. Comunitatea lor va plăti tot. Inclusiv câteva sute de dolari pe zi ca diurnă, mai ales dacă eu aş fi disponibil să urmez adevărata credinţă.

- Uite cum facem, spun eu ofticat de-a binelea. Îi mai scriu un ultim tratament, apoi faceţi borş. Pe mine nu mă mai interesează.

Fac semn unei asistente să ia o foaie şi un pix.

- Scrie ce îţi spun eu.

- Ascult. domn doctor.

Trag aer în piept, aştept câteva secunde. Apoi încep:

- Tatăl nostru care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău….

Dictez toată rugăciunea dată de Iisus tuturor celor care cred în el.

Fratele se face verde la faţă. Mă aţinteşte cu o privire încărcată de ură şi îmi spune:

- Am auzit ca eşti altfel, dar aşa ceva nu e posibil. Te voi reclama.

- Cui? Sfântului Sinod? Scuteşte-mă de prezenţa ta. Dacă se poate, pe vecie.

Am greşit? Am făcut bine? Dumnezeu ştie…