Florin HAIDAMAC

Astăzi nu am stare şi nici forţă pentru a continua "comedia umană" pe care v-o prezint de ceva vreme. Nu am nervi pentru păreri. Nici măcar pentru cele ale mele. Astăzi vreau să vă vorbesc despre Univers. Despre tot ceea ce înconjoară planeta asta, pe care o rasă aşa-zis dominantă se crede îndreptăţită să se ia de piept cu Dumnezeu. Suntem localizaţi într-un sistem solar, unul din multe alte milioane. În braţul unei galaxii numite Calea Lactee. Una din multe alte milioane. La scară cosmică suntem doar un fir de praf. O mică flacără ce străluceşte preţ de câteva clipe.

De când am avansat în tehnologie căutăm semne de viaţă inteligentă în tot Universul. Am trimis chiar sonde în imensitatea spaţiului. Știţi celebra sondă Voyager cu acel disc pe care sunt inscripţionate tot felul de informaţii despre rasa umană. Căutăm viaţa. Căutăm inteligenţa în cosmos când noi înşine şchiopătăm la capitolul ăsta. Vă propun astăzi un exerciţiu de imaginaţie. O poveste.  

"O misiune care să transporte fiinţe umane pe Marte este grevată de dificultăţi majore. La nivel planetar s-a luat decizia de a se finanţa o asemenea călătorie. Doi astronauţi au fost selecţionaţi pentru a da piept cu vidul, cu planeta roşie, cu timpul, cu sinuciderea asistată. Este un drum cu bilet numai dus. După trei sute de zile urmau să asolizeze. Scopul acestei misiuni? Contactul pe care-l visăm de mulţi ani. Pe baza datelor şi imaginilor trimise de roverul aflat de ceva ani pe suprafaţa planetei s-a identificat o structură artificială.

Niciun savant nu avea vreo explicaţie. Totul părea ireal de clar. Adrenalina şi curiozitatea au pus pe jar minţile luminate şi factorii de decizie de pe Pământ. Trebuia să ajungem acolo. Să vedem cu ochii noştri. Să explorăm.  Să atingem. Să transmitem date înapoi. Voluntari au fost cu zecile de mii. Cine nu ar vrea să privească o structură ce putea răsturna modul în care privim lumea, cerul şi cerurile?

Mai contează cumplitele furtuni solare? Mai contează pierderea de masă osoasă şi musculară pe parcursul călătoriei? Mai contează faptul că nu te mai poţi întoarce? Mai contează oare altceva?

Avem date clare. Imagini atât de elocvente încât nu există dubiu. E o structură artificială. Zece metri înălţime. Zece în lăţime. Nimic spectaculos până acum. Fenomenele naturale, actuale sau trecute, pot modela orice piatră. Aşa este. Însă nu se cunoaşte vreun fenomen natural care să inscripţioneze o piatră cu simboluri cum nu s-au mai văzut. Și, mai ales, nu există fenomen natural care să creeze o uşă într-o asemenea structură.

Totul a decurs cum era prevăzut. Astronauţii au ajuns cu bine pe solul roşu. Comunicaţiile funcţionează.

- Ne apropiem. Vedem roverul. Îl putem controla.

- Rămâneţi la distanţă şi încercaţi să-l apropiaţi de structură.

Voce care încearcă să fie calmă. Pământul fierbe de curiozitate. Toţi îşi ţin respiraţia.

Unul dintre astronauţi coordonează roverul până la câţiva metri de uşa marţiană. Imaginile sunt neclare.

- Este o pată pe obiectiv. Nu putem vedea ceva. Unul din noi va merge acolo.

Un reprezentat al rasei umane se apropie de rover. Protocolul îi interzice în mod expres să pătrundă în sau să atingă structura fără ca roverul să o fi făcut în prealabil. Imaginile devin clare.

- Lentila e curată. Avem recepţie excelentă. Care a fost problema? întreabă vocea de pe Pământ.

- O muscă. Dă-o naibii! Continuăm misiunea."