Florin HAIDAMAC

Să scrii un roman nu e un lucru uşor. Presupune un efort intelectual intens. Presupune să te transpui în imaginile pe care le creezi. Presupune o muncă de documentare. Și, aşa cum ştie toată lumea, presupune multă inspiraţie. Oricâtă imaginaţie ai avea nu poţi face nimic fără starea specială în care viziunile tale prind glas. În cazul nostru, cuvinte.

Din păcate sau din fericire, inspiraţia nu vine la comandă. Trebuie indusă. Mai întâi simţi şi apoi scrii. Un scriitor complet este acela care poate să se transpună în pielea fiecărui personaj, păstrându-şi totuşi viziunea de ansamblu. La fiecare roman am făcut experienţe. M-am pus în viaţa reală în situaţii cât mai asemănătoare cu cele descrise. Sigur că şi în cazul de faţă am încercat.

Lucrez la un nou volum. O poveste plină de suspans, fenomene stranii, percepţii extrasenzoriale şi, aşa cum era de aşteptat, fantome. Într-o astfel de lucrare găsiţi case bântuite, nopţi pline de groază, paranormal. Nu, nu. Nu eu par anormal în vremurile astea.

Bat oraşul în căutarea unui loc care să îmi inducă senzaţiile din carte. Sunt foarte atent la ceea ce se vorbeşte în jurul meu, poate aud ceva folositor. Cum nu am avut succes, m-am orientat spre anunţurile de vânzări. Acolo în mod sigur puteam avea mai multe şanse. Găsesc un astfel de anunţ. O casă în afara oraşului. Nelocuită. Plin de speranţă, sun. Proprietarul îmi spune toate detaliile. La final însă îi scapă ceva ce a turnat nectar în urechile mele.

- Știţi, acolo se petrec tot felul de lucruri. Seara se aud zgomote ciudate.

- Sunteţi sigur? fac eu, încercând să-mi maschez bucuria.

- Din moment ce mi-aţi spus ce aveţi de gând, pot să vă mărturisesc asta, îmi spune el în şoaptă.

Stabilim detaliile. Îmi dă cheia. Promit că în scurtă vreme i-o voi înapoia. După ce mă voi transpune în pielea eroului meu. Surescitarea mea nu are margini. Abia aştept să se întunece. Ahhh! Ce experienţă voi avea. Ce senzaţii. Inspiraţie pură. Adrenalină. Îmi trăiesc viaţa ca victimă a cuvintelor scrise. Fac orice pentru ele.

E întuneric. Mâinile îmi tremură pe volan. Ignor cu desăvârşire noianul de becuri din bord. Parcă şi maşina merge mai bine. E în acord cu starea mea de spirit. Nu mai face obişnuitele mofturi când are de urcat dealuri. Am intrat deja în transă. Ajung. Parchez în faţa porţii. N-am răbdare să o descui. Sar gardul. N-am buletinul la mine, aşa că nu am la ce mă uita atunci când aterizez pe partea cealaltă şi simt un junghi în gambă. Rapidă inspecţie a atletului. Doar nu o să mă las învins de o entorsă de gradul doi.

Șchiopătând un pic mă îndrept către casă. Sincer să fiu, arată tare sinistru în întunericul ăsta ca smoala. Văd uşa. Scot cheia şi intru. Linişte. Nicio rază de lumină. Iluminatul public nu a ajuns până aici, iar luna s-a ascuns, complice parcă. Sunt în elementul meu. Fac câţiva paşi. Aşa cum am fost informat, casa are o scară interioară ce duce la etaj. Eroul meu a avut întâlnirea cu fantoma pe aceste scări. Închid ochii. Mă las invadat de atmosferă. Mintea mea înregistrează tot. Senzaţie de frig. De sfârşeală. Aud sau doar mi se pare un zgomot. Sigur e fantoma. Inima îmi bate nebuneşte. Toate simţurile îmi sunt în alertă. Scările mă atrag ca un magnet. Acelaşi zgomot. Din ce în ce mai aproape. Merg spre el.

Tremur din tot corpul. Asta simte eroul meu. În cap îmi vin capitole întregi. Am starea. Am inspiraţia. Mi-e de ajuns. Dau să aprind lumina, însă casa asta încă nu e conectată la curent. Nu am ce face. Trebuie să mă întâlnesc cu oricine sau orice produce zgomotul ăsta ciudat. Urc scările. Ajung la etaj. Sunt încordat ca un arc. Nu disting ceva prin bezna asta. Aprind telefonul şi îngheţ. Doi ochi strălucitori mă privesc atent. Am clacat. Mă întorc şi fug pe scări. Mă împiedic. Nu-i nimic. Aşa le cobor mai repede.

Mă rostogolesc şi ajung jos. Întins pe spate. Aprind din nou telefonul. Ochii sunt deasupra mea. Nu mai pot. Groaza pune stăpânire pe mine. Mi-au trebuit fantome. Acum le am din plin. Și vin după mine. Să mă târască în lumea tenebrelor. În lumea spiritelor fără linişte. Adrenalina mă face să mă ridic. Îmi dă aripi. Întocmai ca ale păsării care şi-a făcut cuib la etaj.