Florin HAIDAMAC

În lumea modernă foarte multă informaţie se află în mediul online. Sunt dese situaţiile în care găsim soluţii sau ajutor pe internet. Media, virtualul, fac parte din noi. Am avut onoarea de a avea o experienţă extraordinară. Am fost invitat la Bucureşti, la Televiziunea Română.

Nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Am vorbit despre multe. Medicină, scris, poveşti de viaţă, cărţile mele. Studiouri încărcate de istorie. Holuri imense. O echipă de profesionişti cărora le mulţumesc din toată inima.

După toată această nebunie frumoasă am revenit cu picioarele pe pământ când am ajuns la cabinet. Haos total. Carduri blocate. Servere picate. Şi, normal, nimeni nu comunică măcar un singur lucru clar. Nimeni nu-şi asumă. Nimeni nu e vinovat. Până şi asociaţiile noastre de profil par a avea o areactivitate şi un stoicism greu de înţeles. Nervi. Consum. Impresia că degeaba ai învăţat atâţia ani. Un cabinet stă agăţat de un server. Asta ca să vedeţi cât de adânc se întrepătrund lumea normală cu cea virtuală.

Sigur că nu sunt mulţumit de cum merg toate lucrurile. Sigur că nu sunt mulţumit de faptul că actul medical depinde de variabile. Sigur că nu sunt mulţumit pentru că în fiecare zi risc să nu pot valida serviciile pe care le ofer. Dar ce pot face? Când scrie oricare neica nimeni o reclamaţie privind un cadru medical, toate instituţiile îşi anunţă controale. Fac procese verbale. Trimit răspunsul şi măsurile luate pe adresa reclamantului. Să vadă că statul îl bagă în seamă. Când semnalăm noi că nu funcţionează ceva sau că nu sunt anumite lucruri în regulă, ne bagă cineva în seamă? Absolut nimeni. Nu înţeleg de ce atâta bătaie de cap ca totul să fie online, când autorităţile responsabile nu sunt în stare să informeze corect populaţia despre vaccinare, despre stilul de viaţă, despre importanţa alăptării la sân, despre contracepţie şi multe altele. Importante pentru sănătate.

Această tăcere duce la tot felul de opinii. E plin netul de forumuri de mămici deştepte care se cred experte în pediatrie. Lipsa de educaţie, de încredere, imposibilitatea genetică de a-şi vedea lungul nasului duc la decizii periculoase.

Avem un talent extraordinar de a pune mereu accentul pe ceea ce este neesenţial. Pe hârtii. Pe situaţii pe care nu se uită nimeni. Că doar nu facem alocări bugetare în funcţie de problemele reale. Uitaţi-vă în ce stare sunt orfelinatele. Vorbeşte cineva despre asta? Ne bazăm pe voluntari, pe asociaţii umanitare, în rezolvarea unor probleme grave.

În orice parte te-ai uita vezi numai nedreptate. Vezi numai strigăte de ajutor. Avem nevoie de politici clare. De soluţii. De viziune. Cine să ni le ofere? Cine îşi va asuma vreodată ceva? Nimeni. Vrăjeala e mai uşoară. E mai ieftină. Cuvintele nu sunt suficiente pentru a mişca munţii aici, în lumea reală. Aşa că aşteptăm cuminţi să cadă peste noi. Şi atunci, în mod sigur, altcineva va fi vinovat pentru ceea ce ni s-a întâmplat, nu?