Florin HAIDAMAC

Clipe si clipe. Clipe de atenţie. Clipe de uitare. De nostalgie. De melancolie. Clipe de neant. Clipe de apostolat. Clipe de echilibru. Clipe de singurătate. Clipe de suferinţă. Şi câte alte clipe sunt. Câte stări atâtea clipe.

Viaţă. Suntem prinşi într-un iureş cotidian ce nu ne mai lasă timp pentru noi. Pentru gândurile noastre. Pentru aspiraţiile noastre. Societatea modernă a adus până şi dorinţe condiţionate de salariu. De câte ori am calculat şi de câte ori am trăit? Vremuri în care nu ne mai aparţinem. Vremuri în care suntem doar masă de manipulare. Vremuri în care cel mai înfiorător cadou, că tot va fi Halloween-ul, e o carte.

Trăim în România, dar nu stăpânim limba română. Suntem mereu încruntaţi. Mereu cu gândurile la orice altceva. Când aţi zâmbit ultima oară? Când aţi spus ultima oară mulţumesc? Când aţi dăruit fără să aşteptaţi ceva în schimb? Când v-aţi gândit ultima oară la normalitate?

Nimic nu ni se potriveşte mai bine decât să cerem. Să urlăm să ni se dea. Că noi avem numai drepturi. Am mai putea construi ceva acum? Nu suntem în stare să facem nişte drumuri ca lumea. Mai putem construi Porţile de Fier? Sau Transfăgăraşanul? Niciodată.

De multe ori nu suntem în stare să ne construim viaţa. Dăm vina mereu pe alţii când ni se întâmpla ceva. Când trăim ca sclavii. Când nimic nu se prinde noi. Doar transferăm nefericirea şi frustrările asupra altora. Când pleci de la premise greşite, e normal să nu mai ai control asupra vieţii tale.

Acceptăm fără să crâcnim toate abuzurile, toată indiferenţa, toată bătaia de joc ce ne este servită zilnic. Rezonăm cu circul. Cu can-can-ul. Cu scandalurile. Ne inflamăm pentru orice chestie minoră, dar pentru nevoile noastre de bază nu. De multe ori luăm de bune doar explicaţiile şi scuzele celor care sunt responsabili. Cum e în cazul şcolilor fără căldură dintr-un anumit oraş. Stau elevii cu păturile pe ei. Că au avut aleşii „moştenire grea”.

Îndată vine iarna. Cade zăpada. La câţiva centimetri pe şosele paralizează din nou tot. Iar suntem luaţi pe nepregătite. E un cerc vicios al lipsei de reacţie. Al sărăciei. Al incompetenţei.

Viitorul arată exact ca noi. Degeaba pupăm moaşte. Degeaba ne facem cruci. Degeaba ne rugăm. Totul va fi aşa cum pregătim. Uitaţi-vă în jur. La fel va fi şi peste zeci de ani. Nu există speranţă. Există doar o societate din ce în ce mai alienată şi mai nesigură.

Aşa-i că locul cu verdeaţă pare mai atrăgător?