Florin HAIDAMAC

În luna august descoperi foarte multe. Am văzut în mediul online multe comentarii, şi nu toate decente, despre cei care se întorc din străinătate. De la început vreau să mă delimitez de atitudinea asta. Nu subscriu nici la lozinca aia conform căreia ei ţin în spate economia românească. Întrebarea mea e care economie? Că încet dar sigur ne-am transformat doar într-o societate de consum. Nu mai producem nimic. Doar îmbogăţim lanţurile de supermarketuri cu capital străin.

Fiecare om e responsabil în nume personal de ceea ce face. Nu poţi eticheta o categorie de populaţie după comportamentul unor elemente ce amintesc de primate. Sunt tot felul de cocalari care se cred lorzi cu doi trei lei în buzunar. Zmei la volan şi regii teraselor. Pe ăştia nici măcar nu poţi să te superi. Atât îi duce mintea. Unii s-au născut tocmai pentru a fi ignoraţi. Pentru a nu conta.

Ce observ în fiecare zi din luna asta de foc, cică, e altceva. Zeci de mii de maşini care se înghesuie pe străzile înguste ale unui oraş sufocat şi sufocant. Magazinele par prea mici. Mărfurile se epuizează. E o adevărată aventură să conduci sau să mergi la cumpărături. Să ne înţelegem. Nu am nimic împotrivă. Aşa ne dăm seama cât de norocoşi suntem. Că ne chinuim doar o lună pe an.

Cum ar fi dacă toţi aceşti oameni s-ar întoarce definitiv? Cum ar fi dacă judeţul s-ar pomeni cu vreo patruzeci de mii de locuitori în plus? Ce haos ar fi atunci? Pe străzi prea mici. Cu parcări inexistente. Cu un singur spital care abia face faţă. Cu câteva ambulanţe pe întreg judeţul. Cu instituţii administrative care au prea puţini funcţionari. Şi ei excedaţi şi obosiţi. Fără locuri de muncă. Fără perspective. Fără locuinţe. Doar o mare de oameni înghesuiţi ca sardelele într-o conservă cu pretenţii de oraş european. Cum ar fi dacă s-ar întâmpla asta?

Aşa-i că abia acum ne dăm seama că nu avem de niciunele? Aşa-i că abia acum ne dăm seama cât suntem de nepregătiţi pentru orice? Sunt profund eurosceptic, dar în cazul de faţă recunosc că e un lucru bun posibilitatea de a lucra oriunde în UE. Niciunul din cei plecaţi nu a ales pribegia de bine ce i-a fost pe aici. Toţi au plecat cu un grad mai mare sau mai mic de dezamăgire. România este o ţară care nu poate avea grijă de cetăţenii ei. Doar cere. De oferit nu ştie sau nu poate.

Fiecare are câte o dramă. Copii crescuţi cu bunicii. Copii care pierd noţiunea de mamă şi tată. Familii destrămate. Pentru ce? Pentru câţiva lei. Pentru un aşa numit trai decent. Pentru a supravieţui. Cu ce preţ însa? Într-un fel şi noi suntem vinovaţi de dramele astea. Că nu suntem în stare să cerem normalitate de la cei care ne conduc. Poate pentru că nu ştim ce e aia.

Sunt curios ce o facă liderii ăştia cu aşa numită viziune când se vor pomeni doar cu bătrâni şi copii în ţara asta. Când vor avea doar de achitat, nu şi de muls. Tare sunt curios dacă se vor mai bate pentru voturi. Dacă vor mai promite drumuri, spitale şi locuri de muncă. Şi din ce îşi vor mai acorda pensii speciale. Poate abia atunci se vor apuca de făcut ceva pentru ţară. Măcar din plictiseală dacă nu din patriotism.