Florin HAIDAMAC

Există o categorie de oameni care cred că li se cuvine orice. Că toate drepturile din lumea asta sunt ale lor. Genul care umblă fără dinţi în gură şi cu chiloţii pătaţi de nicotină - asta ca să vorbesc frumos, dar au impresia că le ştiu pe toate. Au impresia că oricine e obligat să-i bage în seamă. Au pretenţia să li se ofere respect. Ăştia care umblă cu jalba-n proţap şi fac numai reclamaţii, dar de obligaţiile lor nu sunt curioşi. Sincer să fiu, nici nu cred că e vina lor. E vina statului ăsta social care-i ţine pe toţi în braţe, ca să le ofere cică protecţie. Pe mine, ca medic, cine mă protejează de abuzuri? Cine mă protejează de nesimţire, tupeu, aroganţă şi prostie?

Să spunem că eşti o doctoriţă care lucrează în rural. Nu ai gardieni la uşă sau tot felul de firme de pază. Că astea costă şi bugetul cabinetului tău abia de-ţi permite să plăteşti impozite, salarii, cheltuielile cu naveta, cu încălzirea şi multe altele. Că dacă nu ştiţi, vă spun eu. Medicul cumpără la cabinetele astea de toate. De la becuri până la hârtie igienică. Medicul ia amenzi când greşeşte ceva. Mai mult sau mai puţin pe drept. Şi tot medicul, în speţă doctoriţa de mai sus, e supusă presiunilor de orice fel din partea unor cetăţeni care ştiu de la televizor că ei au numai drepturi. Doctoriţa asta trebuie să explice oricărui semianalfabet ce poate face şi ce nu. Ea trebuie să implementeze aşa-zisa reformă. Ea trebuie să facă faţă unor bolnavi psihici. Ea trebuie să facă faţă unor beţivi împuţiţi. Ea singură. Ea e abuzată de tot felul de neica nimeni, aşa-numiţi asiguraţi de sau pe câteva luni, care vor de toate. Ea primeşte toate reproşurile. Că, deh, oricine are impresia că poate şterge cu ea pe jos. Şi tot ea, da ea, trebuie să se facă faţă cu ce are.

Nu e uşoară munca de medic în rural. Nu e uşoară munca de medic în general. Asta pentru că trebuie să faci faţă unor situaţii pe care presa nu le vede. Că publicul consumator e mai interesat de medicii care au pus botul la şpagă, decât de ceilalţi. Ştirile cu ăia corecţi nu se vând. Nu fac audienţă. Rar o să vedeţi ce înseamnă medicina în mod real. Cu succese şi eşecuri. Cu nervi, cu frustrări, cu oboseală, cu chin. Câţi dintre voi aţi văzut imagini cu zâmbetul obosit al unui chirurg care iese din operaţie după 12 ore? Sau al unui medic, indiferent de specialitate, după ce reuşeşte o resuscitare?

Ne uităm toţi peste gard şi facem comparaţie cu alte ţări, cu alte sisteme de sănătate. Ne dorim să ne operăm acolo. Chiar de la conducătorii noştri luăm exemplu. Că toţi fug ca de ciumă din sistemul ăsta când au o problemă. De ce? Or şti ei ceva. Nu?

De ce se poate în alte părţi? Pentru că acolo medicina socială este doar pentru cei care au cu adevărat nevoie. Şi numărul celor care plătesc pentru asistenţă şi servicii medicale este mult mai mare decât al celor care doar consumă. La noi e invers. Acolo, dacă nu plăteşti sau ai o asigurare de rahat, nu te bagă nimeni în seamă. Nu ai acces la servicii performante. Cum e la noi? Puţini plătesc şi restul doar consumă. Cât vreţi să ţină aberaţia asta?

Soluţia este, spun eu, contractul de sănătate individual. Pentru fiecare asigurat în parte. Să fie responsabilizaţi toţi. Să beneficieze fiecare de servicii medicale diferenţiate. În funcţie de valoarea asigurării lui. Să vezi atunci câtă lume se va arunca la pachetele cele mai scumpe. Că mai suntem şi snobi. Numai că atunci pretenţiile vor fi justificate. Pentru că sunt pe banii fiecăruia. Nu ştiu dacă e corect la momentul actual ca unul care plăteşte cu zecile de mii de lei pe an la sănătate să fie tratat în aceleaşi condiţii ca unul care plăteşte doi lei sau nimic. Înainte de a vă indigna trebuie să pricepeţi că sănătatea costă. Nimic nu e gratis pe lumea asta. Şi asta se vede cel mai bine atunci când, la noi, sunt condamnaţi copii la moarte pentru că părinţii nu au bani să le plătească operaţii care, ce să vezi?, se fac numai în străinătate. Că, deh, statul nostru e prea sărac pentru a avea grijă de copiii lui. Şi se dă social numai când îi convine.