Google
 
sâmbătă, 22 aug 2015 - Anul XX, nr. 194 (6006)
ANUNŢURI ONLINE:
Acum: 0°C.
La noapte: °C. Meteo
Anunţuri OnlineMonitorulTVAlbum Foto
HoroscopRedacţiaPublicitate
Curs valutar euroEUR:Tendinta4,6603 lei
Curs valutar dolar americanUSD:Tendinta3,9613 lei
Newsletter Monitorul de Suceava RSS Monitorul de Suceava Monitorul de Suceava pe Google+ Monitorul de Suceava pe YouTube Monitorul de Suceava pe Twitter Monitorul de Suceava pe Facebook
Printeaza articolulPrintează articolul |  Trimite prin e-mailTrimite e-mail |  Trimite pe Yahoo MessengerMessenger |   ø imagini |   ø fişiere video
Florin HAIDAMAC

Florin HAIDAMAC


Cum am fost o noapte vagabond. Sau erou

de
(citeşte alte articole de la acelaşi autor)

La naiba. Am 40 de ani şi mintea de 14, dar, nah!, fiecare etapă de vârstă are dileala ei. Unii de vârsta mea combină puştoaice, alţii o dau în alcoolism sau fac tot felul de alte chestii care sunt, normal, apanajul tinereţii. Eu am două dileli care mă domină: scrisul şi sportul. Pe bune. Fac mai mult sport acum decât făceam la 20 de ani. Din păcate, metabolismul nu mă mai ajută să şi arăt ca atunci. Trag de mine şi la sală şi pe terenul de tenis. Nu am eu mari performanţe dar important e câştigul în sănătate. De asta, ca medic, încurajez copiii să facă sport. Şi de asta la mine se obțin extrem de greu scutirile pentru orele de educaţie fizică. Dacă pot eu să fug trei ore cu soarele în cap, în mod sigur pot şi puştanii ăştia să facă o amărâtă de oră de sport, nu?

 

După „Dispensarul SF” şi „Adnana” m-am apucat de „Invazia zombi - Ghid de supravieţuire”. Pentru fiecare lucrare, că vorbim de o povestire sau de un roman, îmi trebuie o anumită stare de spirit. Eu gândesc în imagini. Am tot felul de flash-uri pe care apoi le pun în cuvinte. Invazia zombi este un roman în care mă aflu pe tărâmul meu preferat, lumea postapocaliptică. Ca autor, m-am documentat temeinic. Am văzut filme, am citit cărţi, am stat de vorbă cu tot felul de experţi. Toate astea, plus viziunile mele şi convingerea că voi prinde sfârşitul lumii, m-au făcut să intru într-o anumită transă. Am multiple cunoştinţe teoretice. Practica însă mă omoară. După cum ştiţi, eu nu sunt un tip dotat cu multă îndemânare. Adică: nu pot schimba un bec fără să mă rănesc, nu pot bate un cui fără să-mi zdrobesc degetele, nu pot rezolva o pană de cauciuc fără să mă ung din cap până în picioare şi, bineînţeles, fără julituri în tot felul de locuri. Chiar la tenis într-o zi, când am vrut să servesc, am scăpat racheta şi era să-mi las adversarul fără dantură.

 

Cu toate astea, ambiţia mea de puşti răsfăţat m-a făcut să-mi testez limitele. Ce vă spuneam? Minte de 14 ani. Că tot lucrez la un roman despre sfârşitul lumii, despre supravieţuire, despre soluţii corecte găsite la disperare, m-am gândit eu să mă pun într-o asemenea situaţie. Am găsit prin oraş o casă părăsită. Gardul stătea să cadă. Uşi nu avea, geamuri nici atât. Am trecut ziua, pe lumină, pe acolo şi am studiat-o de la distanţă. Între două fumuri de Davidoff am şi intrat în pielea eroului meu. Mi-am făcut planul. Pe seară mă voi echipa, îmi voi lua cu mine nişte chestii simple şi voi încerca să mă transpun în romanul la care lucrez. Inspiraţie pură, nu?

 

Îmbrăcat în haine negre, cu un rucsac în spate, am ieşit din scara blocului. E noapte. Deja mintea mea funcţionează altfel. Sunt singur. Ei sunt pe urmele mele. Trebuie să-mi găsesc un adăpost. Ca să fie tacâmul complet, a început să şi picure. Minunat. Apa e esenţială. Mă deplasez uşor. Strada e pustie. Fac abstracţie de becuri şi de cele câteva maşini ce duc spre casele lor tot felul de oameni. Nu. Nu contează asta. Eu trebuie să fiu atent. Urc un deal. E pustiu. Simt totuşi că mulţi ochi lipsiţi de viaţă mă caută. E un risc drumul ăsta pe jos, dar, ce să fac?, combustibil pentru maşină nu am mai găsit demult. În rucsac am un pet de doi litri. Gol. Mai am un carnet, un creion, un cuţit şi un ibric de tablă. E toată averea mea. În buzunar am un pachet de ţigări şi o brichetă cu gazul pe sfârşite. Am ieşit de pe strada iluminată. Intru pe cea care duce la casa în care am de gând să mă adăpostesc în noaptea asta. Ploaia încă nu a început. Doar câţiva stropi dansează frumos în aerul unei nopţi de vară. Nu vreau să risc să mă ud până la piele, aşa că grăbesc pasul. Iluminat public din părţi. E întuneric total. Sunt foarte atent la tot ce se întâmplă în jurul meu şi mă concentrez să nu calc dracului în vreun canal şi să-mi rup ceva. Nervii îmi sunt întinşi. La un moment dat sare ceva dintr-o tufă. Încremenesc. Câteva secunde mai târziu îmi revin. E doar o mâţă. Trece pe lângă mine fără să-i pese. Îmi continui drumul. Nu mai merg pe trotuar ci pe mijlocul străzii. Mă apropii de casa părăsită. Mă împiedic de ceva. Aprind bricheta. La naiba! E un câine lovit de o maşină. E mort săracul. Îl las acolo. În sfârşit sunt la gard. Mă uit în jur. Întuneric. Nici o lumină pe nicăieri. Sar. Înaintez precaut. Ajung la locul în care trebuia să fie uşa. Intru. Fac aşa cum face eroul meu. Scot ibricul. Bat în el cu cuţitul. Aştept încordat. Ştiu că ei sunt atraşi de zgomot. Nici o mişcare. Mai bat de câteva ori. Nimic. Merg din cameră în cameră. Adrenalina îmi ridică inima în gât. Încerc să mă relaxez. Nu pot. Calc pe ceva alunecos. Cu mare greutate îmi menţin echilibrul. Mă abţin să înjur cu glas tare. Aprind din nou bricheta. Normal, am călcat într-un rahat. Paştele mă-sii!

Ştiu exact ce caut. Beciul casei. Acolo voi fi în siguranţă. Ei nu mă vor putea găsi. Dau de o scară îngustă care duce undeva la subsol. Treptele sunt putrezite. Sper să mă ţină. Încet încet ajung la capăt. Găsesc o uşă larg deschisă. Intru. Nu m-am înşelat. Aici e locul în care voi încerca să stau o perioadă. Aprind bricheta. E pustiu. Pe jos e o mizerie înfiorătoare. Îmi convine. Găsesc un scaun distrus. Adun lemnele. Le pun grămadă, rup din carnet câteva file şi dau foc. A ieşit un fum groaznic. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, gâtul mă ustură. Poate mă intoxic dracului cu monoxid de carbon şi crăp ca un vagabond. Nu mă las. Mai încerc. În câteva minute am o flacără care îmi luminează camera. Sunt bucuros. A început ploaia adevărată. Ploaia de vară. Torenţială. Cu fulgere. Tai petul. Din partea cu dop voi face un pahar. Restul petului îl voi folosi ca să colectez apa care curge prin bunăvoinţa cerurilor. În 20 de minute am pus apa la fiert în ibric. Am lumină, căldură, apă şi un adăpost. Stau prost însă la capitolul hrană şi siguranţă. Nu pot baricada uşa cât timp arde focul pentru că mă voi sufoca. Mi-am demonstrat însă că sunt în stare să fac faţă oarecum unei situaţii complexe. Scot carnetul şi încep să scriu la lumina focului. Afară e prăpăd. Am totuşi un avantaj. Eu am ajuns în beciul ăsta coborând nişte scări. Dacă ei se vor avânta până la mine, în mod sigur vor face zgomot căzând pe treptele astea. Şi îi voi auzi. Şi voi putea să-i lichidez unul câte unul. Beau apa care acum s-a mai răcit. Şi scriu. Îmi fac planuri pe mâine. Îmi fac chiar şi o listă de priorităţi. Sunt în pielea eroului meu. Minunată senzaţie. Trece timpul. Se stinge focul. Şi ziua se îngână cu noaptea. Sunt bucuros. Am supravieţuit. Ploaia s-a oprit. Aerul dimineţii e tare. Mă hotărăsc să plec. Aud un zgomot. Nu mă înşel. Sunt paşi. Aud chiar şi o voce. E clar. Cineva vorbeşte singur. Urc atent scările. Abia acum simt cu adevărat ce înseamnă să vânezi, ce anume ar trebui să simtă eroul meu. Îl văd. E un vagabond slinos. E ud. Are un fes negru pe cap. În spate un rucsac. Vorbeşte singur. Ies în faţa lui. Ăsta se sperie. Se uită la mine cu ochii mari.

 

- Ce faci aici? E locul meu. Îmi spune.

- Stai liniştit. L-am împrumutat doar. Câteva ore.

- Dar ce dracu faci aici? Nu eşti ca mine.

- Am fost. Pentru o noapte. E complicat. Uite. Îţi dau ţie astea.

 

Şi îi las rucsacul. Îi mai dau şi ţigările. Ăsta nu ştie cum să-mi mulţumească. Plec. Când ies din curte dau cu ochii de un domn. Înalt, îmbrăcat bine. Fumează. Dau să trec mai departe dar mă opreşte.

 

- Casa asta a fost a bunicii mele. Am în plan să o renovez. Dacă vă mai prind pe aici vă rup picioarele.

Mă buşeşte râsul.

- Domnule, nu sunt vagabond. Sunt scriitor.

Omul se uită la mine uimit.

- Aşa au ajuns scriitorii în ţara asta?

 

Mă abţin să-i spun mai multe. Mă îndrept spre casa mea cu o mare satisfacţie. M-am încărcat. Am depăşit blocajul. Îndată o iau de la capăt. Trebuie să supravieţuiesc într-o junglă plină de nepăsare, adică societatea noastră cică modernă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum am fost o noapte vagabond. Sau erou.
 Vizualizări articol: 2806 | 
Notează articolul: 
  • Nota curentă 4.28/5
  • 1
  • 2
  • 3
  • 4
  • 5
 | Nota curentă: 4.3 din 18 voturi
Cum am fost o noapte vagabond. Sau erou4.3518

Iulius Mall Suceava
AnnaCori
Comentarii

Monitorul de Suceava nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.


Timpul de 60 zile în care puteaţi posta comentarii pe marginea acestui articol a expirat.



Meniul ZILEI în restaurante sucevene

HaiHui prin Bucovina

Ultima oră: local

Alte articole

Ştiri video

Ultima oră: naţional - internaţional

Alte articole

Gala Top 10 Suceveni

Top Articole

Elia Studio - Salon de infrumusetare
Mersul trenurilor de călători

SONDAJE

Consideraţi Legea antifumat în spaţiile publice o măsură bună?

Da
Nu
Nu mă interesează

Fotografia zilei - fotografie@monitorulsv.ro

Fotografia zilei