Gruia Bodnărescu: „Drum şi umbră”

Născut la Suceviţa, în 7 aprilie 1924, ultimul poet iconar, Gruia Bodnărescu, renaşte din propria-i cenuşă prin cartea de poezie şi proză „Drum şi umbră” (Suceava, 2015), în care adună texte publicate, pe când „s-au (fost) tulburat vremile, năpădind ceaţă / peste tot ce în noi se numeşte viaţă”, în Bucovina Literară, Bucovina, Revista Bucovinei şi în Lupta Poporului, ediţiile din vremurile când discipolul lui George Voievidca şi al lui George Drumur, deşi foarte tânăr, era „obosit / de aşteptările cu întâlnirile ce n-au fost” şi rătăcea printr-o „ceaţă spumoasă la gust amăruie”, privindu-şi sufletul cu uimire: „Tristeţea ca drojdia creştea mereu, / lut destrămat de ploaie e sufletul meu”.

Acest „lut destrămat de ploaie” înseamnă o asumare conştientă a statutului de poet iconar, jertfit astralului, prin credinţă, vieţii, prin dragoste, şi memoriei străbunilor, prin lut, după cum stabilea Mircea Streinul, într-un program de creaţie în care prima această triplă asumare de jertfă, prin care „păşim aspru, dibuind cărări de ceaţă, / întrebând aştrii de-a lumii altă viaţă. / Albe, sure, negre, zările-s departe, / N-avem drumuri, n-avem viaţă, n-avem moarte”.

„Cu inima albă / Şi sufletul alb”

Poezia lui Gruia Bodnărescu, îmbrâncită de comunism „în nostalgia căutărilor din vremi” şi regăsită abia după 1989, dincolo de faptul că operează cu o simbolistică din ce în cei mai neînţeleasă în Bucovina vremilor noastre, înseamnă sinceritatea „cu cântecul ochilor pe zbor de hulubi albi”, deci o dimensiune cosmică a semnificaţiilor şi a sincerităţii, a destăinuirii pe care, îndeobşte, o numim poezie.

Gruia Bodnărescu, poetul „cu doine triste ca ale mele / drumuiri / pierdute-n gol / stol” şi zămislind, trudnic, cu „urmele-i din manuscrise”, cărţi, dăinuiri ale desferecării, precum „Ziua tuturor întâlnirilor” (2012) şi „Drum şi urmă” (2015), există şi va dura acolo unde „frunţile plopilor se clatină în murmure stinse, / înfipte în cer ca nişte steaguri”; acolo unde „colindul paşilor de înger s-au scurs / în boabe de blândă uitare”, cu nedreaptă sortire românească „pe cruce, în cuie, în vaicăr făptura de moarte / fiind pângărite mişelnic de-a pururi” („cu inima albă / şi sufletul alb”).

„Chipul unei columne”

Cu „un destin dramatic” (Mălina Aniţoaei), Gruia Bodnărescu „şi-a dus crucea cu demnitate” (Ioan Ţicalo) şi înţelepciune, încercând să fie, mereu şi mereu, „împăciuitor cu destinul” (Mihai Sultana Vicol), un destin marcat de „prea mulţi ani de ezitări. De tăcere. De nescrise” (Constantin Hrehor), dar biruit, târziu, prin cărţi de el însuşi recuperate şi care îl definesc şi legitimează  pe Gruia Bodnărescu nu „numai ca scriitor, ci şi ca om cu caracter înalt, ca un învingător a cărui viaţă are chipul unei columne” (Constantin Hrehor).

Poet înnăscut chiar şi în prozele sale, în care lumina se redefineşte prin ciudate renaşteri: „luna, cu paşi normali, fugea printre norii fulguiţi cu cenuşă, căutând parcă adăpost” (Parcul amintirilor); „hei, cum dansau prin lume fulgii, de-ţi venea să plângi de bucurie!” (Fulgi mari); „cu ochii glonţ prin vreme” (În aşteptare); „încă o stea se prăpădea în vremea iernii” (Parc trist); „dimineaţa, ca o tânără mireasă în haine de bucurie şi hulubi de cântec în priviri” (Dimineaţă de cântec) etc., Gruia Bodnărescu are măreţia orologiului, care, singur şi însingurat, „îşi duce paşii de soldat bătrân în evuri cu clipele adunate în secole, în căutarea nepătrunsului, cu vieţi fără sfârşit, fără toamne” (Plecarea cu toamna), în cele din urmă „împlinită în albe poeme”.

Salutându-i biruinţele, care nu sunt doar ale domniei sale, ci şi ale deplinului iconarism bucovinean, eu descifrez în opera lui Gruia Bodnărescu nu doar un splendid „amurg de ani vechi”, ci şi o durabilă „zare de an nou”, pe care, dintotdeauna, numai înnăscuţii izbutesc să o şi vadă.