Mircea Radu IACOBAN

S-au făcut două ceasuri de când juna reporteriță tv așteaptă la ușa din dos a Judecătoriei, pe unde are informații că va fi adus la proces un alt viitor client al pușcăriei din Copou. A prins din zbor, după metoda „un zâmbet, o floare”, câteva informații din rechizitoriu, și-a pregătit întrebările pentru inculpat, adică, de fapt, una singură, fiindcă drumul prea scurt de la ușa dubei până la poarta Judecătoriei nu îngăduie nici măcar nădejdea unui flash-interviu pescuit la înghesuială. Lăsată peste noapte la încărcare, bateria reportofonului s-a înzdrăvenit, ninsoarea a mai stat, totul pare în regulă, și, dacă juna n-o să recolteze un răspuns demn de Telejurnal, barem cei din redacție or s-o vadă și de astă dată prezentă la datorie cu microfonul-băț în poziția „prezentatˊarmˊ!” În capul străzii apare duba, alaiul reportericesc se regrupează pe trotuar, cu excepția cameramanului X, ce are alte sarcini informative (să vadă și să filmeze dacă nu cumva mașina Poliției are tot cauciucuri de vară). Polițistele (că, la Iași, ponderea sexului frumos în Poliție este de două ori mai mare decât media Uniunii Europene!) deschid ușile scârțâitoare ale  dubei și-și face apariția mult-așteptatul personaj încătușat. Își mijește ochii uimiți nu atât de soarele iernatic, cât de mulțimea reporterițelor adunate ciotcă în juru-i spre a-i pune aceeași întrebare – se pare că mai toate au clocit-o aidoma peste noapte:

• De ce ați violat-o?

Întrebare încuietoare: intervievatul dă semne că ar vrea să răspundă, dar nu știe ce. Care să fi fost motivul? Că fata avea ochi albaștri și năsuc obraznic greu de crezut,  nu prea mai conta asta când s-a întâmplat necazul. Că era lună plină – doar n-a fost numai pentru el. Că bătea vântul dinspre sud… Iar fetele cu microfon insistă:

• De ce ați violat-o?

Excedat, odiosul infractor izbucnește:

• Că așa mi-a venit, domnișoară!

La așa întrebare, așa răspuns! Amândouă polițistele par indignate, dar zâmbesc subțire, subscriind cu sfială mascată la ideea irezistibilității față de farmecele sexului frumos. Reporterițele ciripesc a veste proastă: astfel de replică nu poate fi dată pe post, iar una dintre ele și explică motivul:

• Nu merge, ăsta-i prea sincer, tu!

Altă dată, la același post tv, o gazetăriță la fel de jună a înfipt microfonul în sufletul unei femei îndoliate cerându-i răspuns la o întrebare absolut cretină:

• Ce ați simțit când ați văzut că fata nu mai respiră?

Eu unul am simțit că trebuie să schimb imediat postul! Cam ce s-ar fi cuvenit să răspundă nefericita mamă care tocmai își ridica fetița de la morgă? Știe cineva? Adevărată pacoste fetele astea cu microfon care caută să-și afle locul și norocul în presă fără să țină seama că interogația jurnalistică se cuvine să nu părăsească niciodată limitele bunului simț! Condiția lor nu-i de invidiat, au, poate, speranța vagă că va apare un Făt frumos care să le scoată din monotonia așteptării la răscrucea evenimentului anunțat, gândindu-se că și în jurul lui Clinton roiau sumedenie de reporterițe mai blonde, mai piciorongate și mai fosforescente decât Corina Crețu, și, totuși, prezidentul american pe ea a ales-o spre a-i acorda unicul astfel de interviu din presa română. Ar fi rămas probabil o întâmplare și atât, fără prelungirea Powell, explicabilă și prin aceea că norocoasa Corina are o diplomă a Facultății de cibernetică economică, vorbește engleza, franceza, rusa, germana și italiana, a absolvit „College of Security and International Studies” în Germania, a fost comisar european și de patru ori raportor în Parlamentul de la Strasbourg-Bruxelles. Cultura conferă gazetăriei spor de eficiență, autenticitate și credibilitate, iar de-i șubredă și șovăielnică, fatalmente naște rebuturi. Îmi amintesc de o reporteriță care agita apele la o emisiune de știri pe marginea modificării numelui unei străzi din București (incomoda schimbare a buletinului etc.) și dădea din cap aprobativ la spusele invitatului „din popor”:

• Nu știu donˊșoară de ce-i zice acum așa… Strada Incultului… sau Inculeț, nu-ș cine-i ăsta.

Nici gazetărița cu pricina n-avea habar despre Ion Inculeț, fostul președinte al „Sfatului Țării” care a decis unirea Basarabiei cu România, și-i părea mai plină de miez, tâlc și belșug de înțelesuri vechea denumire – strada Tamponului.

Urmează o scurtă pauză de publicitate.