Mircea Radu IACOBAN

Filarmonica ieșeană, instituție pentru care am o deosebită stimă și care-și merită deplin locul și rangul de frunte în lumea muzicii române, la concertele căreia sunt abonat de ani buni, este în aceste zile o prezență activă în cea de a 26-a ediție a Festivalului Internațional „George Enescu”. Prilej pentru a-mi aminti de destinul până la urmă ingrat ce i-a fost hărăzit fostului mare dirijor și profesor Ion Baciu, unul dintre înaintașii de marcă și director al Filarmonicii „Moldova”, alături de care în vremurile de tristă amintire când s-a tăiat scandalos subvenționarea instituțiilor de spectacole (Filarmonica se afla atunci în administrarea Teatrului Național), trebuiau căutate soluții miraculoase de supraviețuire. Se întâmpla în 1984 – taman anul absurdului totalitar previzionat în romanul cu același titlu al lui George Orwell! Mi-l amintesc într-o ședință, când directorul Filarmonicii, cel care dirijase marele repertoriu pretutindeni în Europa și formase la Iași un colectiv de reală excepție, pur și simplu nu putea să înțeleagă ce i se cerea de fapt prin fantasmagorica și imposibila „auto-finanțare”: „Am izbutit să plătesc salariile, după groaznice chinuri, nu mai mult decât 50%.” Într-o scrisoare de mai târziu i se confesa lui Dumitru Bughici: „Noi, la Iași, am transformat atelierele Filarmonicii și ale Operei în ateliere de confecționat sicrie și alte bunuri vandabile, iar la Teatrul Național se confecționau «paleți», adică niște scânduri bătute în cuie ce formau un postament pentru baloturile împachetate la „Țesătura”. Profund onest în fața partiturii, ardeleanul Baciu refuza altă atitudine în orice împrejurare l-ar fi obligat viața. Nici nu știa, nici nu putea să conceapă că, de fapt, Teatrul Național a „confecționat” doar în acte așa-zișii „paleți”, totul fiind de fapt o comedie regizată de conivență cu întreprinderile, prin care se lua dintr-un buzunar al statului hapsân și se aducea în altul, tot al statului. Dar cu câtă trudă, alergătură și umilințe! Investigarea „ingineriilor financiare de atunci ar constitui deliciul DNA-ului de azi, noroc că s-o fi intrat de mult în grațiere! „Ilegalități eu nu fac!” a declarat la sfârșitul ședinței Ion Baciu – și a demisionat. Imensă pierdere pentru Iașul cultural! S-a transferat la Ploiești, ca simplu dirijor al Filarmonicii locale, unde barem era scutit de imposibila corvoadă a „autofinanțării”. Tracasările, însă, n-au rămas fără urmări. La sfârșitul unui turneu în Italia debarca la Otopeni umbra lui Ion Baciu. Diagnosticul: cancer inoperabil în România. Ar fi o singură scăpare, apelarea la serviciile unui spital suedez. Baciu pleacă la Lund și, după o serie de intervenții și tratamente, se instalează remisiunea. Dirijorul își recapătă (iluzoriu) puterile. De aici încolo începe o poveste de-a dreptul incredibilă. Obligat să țină aproape de spitalul suedez, marele muzician Ion Baciu începe să-și caute de lucru. Dă lecții de pian, repară pianine, zugrăvește, drege mobilă veche. În 1994, Filarmonica din Stockholm scoate la concurs un post de… recuziter (cel însărcinat cu aranjarea scaunelor orchestrei, cu încărcarea și descărcarea instrumentelor, cu aranjarea notelor pe pupitre). Se înscrie la concurs și, în pofida unui CV pe care l-ar invidia orice mare muzician este… respins. Acolo, departe, se judecă mai puțin cu inima: angajatorii au aflat că, din pricina bolii, dirijorul-recuziter n-ar face față efortului fizic pretins de tăbârcirea scaunelor și pupitrelor! O nouă speranță: concurs pentru postul de dirijor al orchestrei (de amatori!) din Visby. Același refuz. Avataruri care îmi reamintesc experiența „artistică” a unui prețuit pictor ieșean, profesor la Academia de arte: în străinătate, a obținut cu mare greutate și după luni de căutări postul de capsator-sticle la o fabrică de bere… Baciu mai cutează scurte întoarceri în România, dirijează ici-colo și promite ieșenilor pentru 26 noiembrie 1995 dirijarea spectaculoasei și dificilei „Carmina burana”. Concertul n-a mai avut loc: Baciu moare la Ploiești, în orașul primului său exil. I s-a împlinit ultima dorință: să fie înmormântat la „Eternitatea” ieșeană. Validându-se astfel încă odată versul-sentință din „Carmina” lui Orff: „fortuna rota volvitur”.