Mircea Radu IACOBAN

„Muzica este arta cu materialul cel mai imaterial” – spunea Platon. Singure și slobode, notele ne înconjoară într-un halo miraculos, inefabil și evanescent, ispitindu-i pe dăruiții care știu să le ordoneze și să le înlănțuie în disciplina frazei muzicale. În imaterialitatea ei, această construcție, dacă tinde către perfecțiune, are nevoie de un liant interior la fel de imaterial, alcătuit din talent, dăruire, pasiune și trudă. Este ceea ce a caracterizat din totdeauna investiția generoasă a Cvartetului „Voces”, devenit respectat brand ieșean și merituos ambasador al artei românești interpretative peste mări și țări.

Constat cu întristare că, de o bună bucată de vreme, „Voces” nu mai concertează – încă un semn că toate pe lumea asta au un sfârșit, șansa eternității rămânând doar amintirilor. Care-s pur și simplu formidabile, palmaresul Cvartetului ieșean fiind copleșitor. Parte dintre ele mi le-am reîmprospătat citind cartea recent apărută „Voces – sau triumful cvartetului”, publicată mai întâi în 1993, într-o ediție modestă, pe care puțină lume a văzut-o, acesta fiind și unul dintre motivele îndreptățitei reeditări sub egida Editurii Universității de Arte „George Enescu”. Nu-i o simplă trecere în revistă consemnativă a unui invidiabil drum artistic constant și spectaculos ascendent, ci o investigare temeinică și atentă, pas cu pas, printre realitățile care au marcat, într-un chip sau altul, destinul formației.

Schițele de portret aduc deslușiri motivaționale, apelează la fine elemente de analiză psihologică, cu precădere de caracterologie, denudează temeiuri și legături afective. O observație a autorului ar putea rezuma esența întregului demers: „Voces” a izbutit să-și impună starea de devoțiune față de muzica înscrisă în partituri, semnele acestora devenind pentru ei reperele misterioase care îi conduc spre lumea minunată a inspirației, către acele zone ale sufletului pe care, poate, nici compozitorii nu și-au propus să le exploreze.”

Îmi amintesc faptul că, la finalul unui concert, i-am adresat unui membru al cvartetului întrebarea ușor naivă „crezi că mai bine se poate?” Sigur, mi-a răspuns afirmativ, dar continui să cred că devoțiunea de care vorbea Mihai Cozmei i-a adus nu o dată în preajma perfecțiunii. Bujor Prelipcean la vioara I, adevărat suflet al Cvartetului, și Dan Prelipcean la violoncel s-au aflat întotdeauna printre alcătuitorii formației, în vreme ce la violă și vioara II-a au cântat, în perioade diferite, Adrian Anania, Gheorghe Haag, Anton Diaconu și Constantin Stanciu. Repertoriul cu care au fost bucurați și onorați ascultătorii a cuprins cele mai prestigioase și dificile piese (dacă am aminti doar „Integrala Beethoven”) și-n locul unei liste de compozitori clasici și moderni este suficientă observația că nici un reper n-a fost omis, uitat, ocolit. O formă atât de intimă a artei spectacolului precum muzica de cameră nu-i chiar la îndemâna oricui, pretinde ascultătorului o brumă de educație muzicală, iar printre meritele trupei ieșene se numără și acela că și-a format și educat publicul care i-a rămas întotdeauna fidel. Lista premiilor, a participărilor la concerte, concursuri, festivaluri naționale și internaționale este prea bogată pentru a o insera într-o rubrică de gazetă și-i cel puțin de două ori mai bogată decât o consemnează cartea scrisă când „Voces” împlinea 20 de ani, fiindcă, între timp, Cvartetul și-a sărbătorit 40 de ani, așa că recolta de confirmări și distincții probabil că-i cel puțin dublă. Pe fondul împlinirilor obținute prin muncă tenace și deplin respect arătat muzicii ce a slujit-o cu deplină credință, traiectoria Cvartetului înserează, iar cartea nu le ocolește, momente dificile și chiar triste – cum ar fi abandonarea formației în 1982 de către violonistul Haag, fără nici o prevenire și în timpul unui turneu în Germania. Într-o orchestră simfonică, un astfel de abandon este oricând regretabil, dar pentru un cvartet, e catastrofal…

Îmi mai amintesc și de o scenă de care mi-e jenă și-acum: se pregătea emisiunea „De pe marea scenă a țării pe micul ecran” și cum județul trebuia să ofere televiziunii tot ce avea mai valoros, am propus în program un moment solistic susținut de Bujor Prelipcean, laureat al nu știu câtor concursuri internaționale. Comisia județeană a „Cântării României” a cerut să vadă dacă violonistul într-adevăr merită, așa că Bujor a trebuit… să dea o probă de virtuozitate în fața unei comisii pestrițe, cunoscătoare mai degrabă la categoria „Mă dusei în deal la vie”. Ca să nu mai vorbesc despre hazul negru al deciziei Ministerului Învățământului, care trebuia să aprobe deplasarea Cvartetului la un concurs internațional (membrii lui erau acum cadre didactice universitare). Dacă, pusă pe economii, Suzănica Gâdea, ministra Culturii, a micșorat numărul instrumentiștilor dintr-o orchestră simfonică, cerându-le celor rămași „să cânte mai tare”, Ministerul Învățământului nu s-au lăsat mai prejos: pentru a nu perturba anul școlar, a aprobat pentru „Voces” o plecare eșalonată: doi instrumentiști anul în curs, alți doi anul viitor! Curat Cvartet!

Reeditarea cărții cere prin ea însăși o continuare, fiindcă a rămas neexplorată poate chiar partea cea mai spectaculoasă din destinul exemplar al formației „Voces”. Îmi place să cred că Prelipcenii vor afla o rezolvare. Documentația s-a păstrat, istoria muzicii și critica muzicală are oștire nouă, bine școlită, așa că nimic nu lipsește. A, era să uit, banii. Taman banii!