Zumbalai, zumbalai!

O comemorare ce merită marcată: se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Victor Eftimiu. Și nici acum, după jumătate de veac, nu-i lămurită povestea cu imnul României vândut de Eftimiu cu tot cu text (?) albanezilor. Variante de tot soiul privind „exportul” imnului „Pe-al nostru steag” sunt în circulație și azi. Un cercetător serios ca Ion Rotaru scrie fără să ezite: „După ce Albania și-a câștigat independența, mai marii ei s-au gândit să adopte un imn național. L-au rugat pe Victor Eftimiu, scriitor român de origine albaneză, să compună el imnul Albaniei. Cum Eftimiu era un om abil, probabil în lipsă de inspirație sau din comoditate, a luat „Pe-al nostru steag” și l-a tradus în albaneză”. Îmi pare rău pentru memoria lui Rotaru, dar… nici vorbă de așa ceva! O altă variantă, mult mai circulată, pe care am auzit-o de la Titus Popovici și Aurel Baranga, este scurtă și înfiptă: „albanezul Eftimiu a vândut textul, cu tot cu melodia lui Ciprian Porumbescu.” Așa să fie oare? Cert este doar faptul că, din 1975 până în 1977, orice meci de fotbal România-Albania s-ar fi deschis cu același imn compus… de Ciprian Porumbescu! Parcă spre a evita situația aiuristică, UEFA nu a programat, în respectiva perioadă, nici un meci România-Albania! Cum se știe, românii au avut într-un secol șase, dacă nu chiar șapte imnuri. Primul (1862), într-un nou aranjament muzical datorat lui Gavriil Muzicescu, și-a primit versurile abia după două decenii (Alecsandri, 1881). Al doilea, din 1948, „Zdrobite cătușe”, l-a compus Matei Socor, pe versurile lui Aurel Baranga. În 1953, pentru a-l scrie pe cel de al treilea, „Te slăvim, Românie!” (muzica i-a aparținut tot lui Matei Socor) s-a apelat la Eugen Frunză și Dan Deșliu, doi dintre cei mai în vogă poeți ai momentului. L-am întrebat, cândva, pe Deșliu, dacă-și amintește să fi avut parte de ingerințe, „indicații” ș.a.m.d. „În cazul nostru nu, dar la viitoarele două imnuri, știu că au fost din belșug”. O fi sau n-o fi sută la sută adevărat, dar, conform spuselor lui Deșliu, Ceaușescu s-a amestecat „creator” în strofele imnului din 1975 („Pe-al nostru steag”), și a scris în întregime textul celui din 1977 („Trei culori”) – ceea ce, la urma urmei, poate fi evident și datorită precarității „textului adaptat.” Se zice că, după puțină vreme, „Trei culori” avea să fie vândut de Eftimiu albanezilor săi cu tot cu cuvinte, numai că legenda se cere a fi nițeluș scuturată: ambele ipostaze ale implicării, fie că-i vorba despre text, fie despre muzică, în opinia mea, se cuvin amendate. Nu putem trece peste faptul că versurile imnului au fost publicate încă din 1912, sub semnătura lui Aleksander Stavri Drenova, într-o gazetă a albanezilor din Bulgaria. Atenție: 1912. Nici o legătură, deci, cu Eftimiu. Cu atât mai mult cu cât varianta românească, datorată brașoveanului Andrei Bârseanu, pare simplă traducere și localizare a strofelor lui Drenova. Dar n-o fi fost… invers? Iată cum sună ultimul catren; mai întâi în albaneză (traducere): „Pentru că însuși Dumnezeu a spus / Că națiunile vor pieri de pe pământ / Dar Albania noastră va dăinui.” Iată și textul românesc: „Și-n cartea veșniciei scrie / Că țări și neamuri vor pieri / Dar mândra noastră Românie / Etern, etern va înflori”. De altfel, aidoma ca sens sună mai toate versurile: „Vom ține armele în mâinile noastre” – „Am înarmat a noastră mână”; „Uniți în jurul steagului” – „Pe-al nostru steag e scris unire” – etc. etc. Care dintre cei doi autori l-a inspirat pe celălalt? Rămâne de văzut și de… demonstrat. Nu cunosc data la care ar fi fost izvodit textul lui Bârseanu; știm doar că i-a însuflețit pe români în războiul din 1916. Poate imnul s-a preluat „la pachet”, cu tot cu text, ulterior tradus în albaneză. Dar ce te faci cu prioritatea clamată de Drenova și cu gazeta din 1912? În ce privește muzica, lucrurile sunt clare: Eftimiu n-a compus niciodată, nimeni nu-i putea solicita o… melodie. Circulă ipoteza că dramaturgul i-ar fi comandat-o lui Porumbescu. Și mai aiuristic: Ciprian a murit în 1883, Eftimiu s-a născut în 1889. Așa că rămâne în picioare o singură supoziție: Victor Eftimiu și-a păcălit co-naționalii, vânzându-le ilicit un cântec de mult intrat, cu tot cu text (? – aici e aici) în patrimoniul cultural al românilor. Și nu-s numaidecât mari noutăți: imnul Israelului, „Speranța noastră”, este scris în bună măsură pe melodia unei foarte cunoscute piese din folclorul românilor, „Cucuruz cu frunza-n sus”, iar muzica imnului semi-oficial al capitalei moldave („Iașule, Iașule, mândră cetate”) nu-i altceva decât străvechea piesă folclorică evreiască „Zumbalai, zumbalai”…