Mircea Radu IACOBAN

După cele câteva luni petrecute în 1991-1992 la conflictul armat de la Nistru, aveam credința că nimic nu poate fi mai crud, mai inuman și mai absurd decât războiul. COVID-19 se dovedește însă mult mai parșiv: barem în tranșee știi cu cine te bați, de unde trage, ce arme are, care-s zonele primejduite, și poți cumva riposta; virusul n-ai habar de unde vine, unde te lovește și ce să-i faci, e-o continuă amenințare fantomatică, poți duce (și transmite) boala fără să ai vreun semn și te copleșește sentimentul că ești mai vulnerabil ca oricând. Iar pandemia, fără să fi ajuns la apogeu, ucide pe bandă rulantă într-un continuu crescendo! Deși unele cifre pot induce îndoieli (în ultimele trei luni, doar 3.310 morți pe continent din pricina coronavirusului, în vreme ce gripa sezonieră a ucis 85.925 de persoane; la noi, un singur deces provocat de COVID-19, dar de gripă au murit 57!) nu cred deloc în scenarita care bântuie internetul. Doar metaforic mi-aș putea închipui Terra scuturându-se din când în când precum un cățel ieșit din râu spre a scăpa de parte din încărcătura umană ce a ajuns să-i primejduiască însăși existența. Ori de malefice comploturi ale industriei farmaceutice, urzeli statale și supra-statale, misterioase decizii ale cabalei mondiale ș.a.m.d. Povești! Un singur lucru e cert: după COVID-19, nimic nu va mai fi ca înainte!

În vreme ce B.O.R. a scos icoane în stradă, Vaticanul adoptă o decizie de-a dreptul surprinzătoare: iertarea păcatelor! Dacă te-a atins virusul, poți avea parte de o „indulgență plenară”. Cum ar veni, Dumnezeu pedepsește (că pandemia nu s-a prăbușit peste pământ fără știrea Atotputernicului), iar Biserica iartă! Scapă de păcate chiar și rudele care îngrijesc bolnavul! Ba și cei din întreaga zonă: absolvirea păcatelor poate fi făcută „într-o manieră colectivă și fără o confesiune individuală prealabilă, în teritoriile grav afectate de pandemie.” Nu numai că gestul Vaticanului reamintește de indulgențele din Evul Mediu, despre care Martin Luther spunea că au ajuns să fie „înșelătorii pioase”, dar în Comunicatul de la Roma se folosește chiar titulatura ca atare: „indulgență” (de altfel, Papa este dispus să acorde iertări de păcate și pentru cei care îl urmăresc pe Twitter, ori vor participa la ceremoniile papale de peste ocean). Destul de complicat, fiindcă, de fapt, indulgența nu iartă vina, ci pedeapsa; oricum, gestul poate fi considerat discriminatoriu: de ce adică iertare doar pentru cel atins de coronavirus, nu și pentru, să zicem, suferindul de cancer în ultimul stadiu?

Complicațiile aduse de măsurile statale reparatorii pentru oamenii de afaceri afectați de consecințele financiare ale pandemiei au determinat o luare de poziție hotărâtă din partea Organizației Patronale a Retailerilor din România. Motivația: „invocarea pandemiei de COVID-19 ca un eveniment fortuit ce reunește atât forța majoră, cât și cazul fortuit și pe cale de consecință…” etc. etc. În instanță, orice avocat stagiar poate demonta dintr-un condei argumentația patronilor; nu pentru motive procedurale, ori de interpretare a legilor, ci datorită… rușinoasei inculturi a semnatarilor documentului. Care n-au elementară proprietate a termenilor: ei crezând că „fortuit” înseamnă „forțat”, când, de fapt, vine de la lat. „fortuitus”, ori fr. „fortuit”, ambele amintind de zeița norocului și a întâmplării, Fortuna. Întâmplare, deci – și noroc… de coronavirus, care revelează dezamăgitor știința de carte a patronilor noștri. De fapt, nici nu prea era nevoie…

Rău cu fotbal, dar mai rău fără. Pandemia a închis stadioanele și competițiile, scoțând brutal sportul-rege din agenda noastră zilnică. Președintele clubului Trabzon Spor, Ahmet Agoglu, este teribil de îngrijorat: „suspendarea campionatului de fotbal va duce la o creștere a numărului de divorțuri. În Turcia, fotbalul este cel care permite oamenilor să se liniștească, să se elibereze de stres, să se amuze. Dacă suspendăm campionatul pentru o lungă durată, peste o lună nu vom mai găsi destui judecători care să pronunțe divorțurile.” Poate nu-i chiar foarte comod să stai câteva săptămâni doar nas în nas cu nevasta, numai că există opinii și experiențe contrarii. Biserica-cetate din Biertan, județul Sibiu, așezare săsească atestată încă din 1224, are o încăpere specială în turn unde erau închise pentru două săptămâni cuplurile care intenționau să divorțeze. Cămăruța avea un singur pat, o masă, un scaun, un tacâm… Ei bine, după stagiul de două săptămâni, de-a lungul istoriei comunei un singur cuplu și-a menținut hotărârea despărțeniei, în rost, împăcare generală! La vremea aceea, turcii aveau haremuri…