Mircea Radu IACOBAN

Se mai  fac farse? Dintr-astea amicale, hazoase și inocente, nu meșterite la modul profesionist de către farsorii de serviciu la posturile de radio și tv. În tinerețe, o țineam din farsă-n farsă – nu spunea H. Pourrat că „Viața fără farse e ca o călătorie fără hanuri”? Prin anii ’60 nu existau computere și erau la modă, în secretariatele de redacţie, garniturile „Letraset”: de pe o filă transparentă se desprindeau litere care, orânduite pe hârtie, lăsau impresia textului tipărit. Drept pentru care am „tipărit” un convingător antet al Ambasadei Marii Britanii, dedesubtul căruia am scris la maşină o generoasă şi fermă invitaţie trimisă de British Council scriitorului Corneliu Ş.: trei săptămâni documentare în Anglia, transport şi cazare „all inclusive” în contul reginei. Constatând că beneficiarul s-a ambalat, totuşi, prea tare (făcuse cerere pentru concediu fără plată în vederea iminentei plecări în Anglia, își cumpărase umbrelă nouă și dicționar de conversație româno-englez), autorii farsei i-au mărturisit despre ce-i vorba, dar... pas de-l convinge! N-a crezut până ce nu i s-a arătat cum letrasetul se rade cu lama, literă de literă... Cu același procedeu de „tehnică tipografică” l-am trimis la Concentrare în cazarmă pe criticul Const. P. Își orânduise în  valiza de lemn, conform indicațiilor din Convocarea măsluită, „schimburi curate și hrană rece pentru trei zile”...

                                                            *

Când s-a lansat acţiunea de „îmbunătăţire a compoziţiei sociale”, Radio Iași s-a cutremurat din temelii: au fost „implementaţi” în redacție novici aduși din producție, cu biografii-beton, pricepere zero şi înzestrare gazetărească aşijderea. Mi-a fost încredinţat spre ucenicire onorabilul Ştefan T. (nu-i scriu numele întreg, poate mai trăieşte, de ce să-i tulbur bătrâneţile?) care, tâmplar fiind, a scris la gazeta „Munca” o ştire precum că secţia dumisale a depăşit planul semestrial cu 1,1%. Bun pentru gazetărie! A fost scos din producţie şi trimis la Radio. Într-o bună zi, mă întreabă: „Tov Iacoban, dumneata nu oboseşti să vorbeşti de unul singur 90 de minute?” I-am răspuns că n-am ce face, asta-i meseria comentatorului  sportiv şi, oricum, n-are cine să mă ajute. „Daţi-mi voie să vă ajut eu.” Mi-a mărturisit că nu se pricepe la fotbal (parcă eu mare pricepere aveam!), că n-a fost niciodată pe stadion, dar, dacă-i fac rost de-un regulament, o să se descurce, fiindcă ascultă de mult transmisiile noastre şi mare filosofie nu-i. Adulmecând iminenţa farsei, i-am dat un regulament şi l-am invitat duminică la stadion, unde va face o înregistrare de probă, la meciul din deschidere. Vine, îi dau formaţiile, începe meciul, deschidem magnetofonul şi, după ce constată că „echipa gazdă se apără succint”, face o pauză, începe să răsfoiască Regulamentul şi-mi cere, din ochi, ajutorul. Îi fac semn să-i dea înainte; bietul de el, a-nceput să se ia de arbitri care nu văd ce se întâmplă pe teren... iar s-a oprit... iar m-a privit implorator... până la urmă, a mai bâiguit vreo două-trei minute în faţa microfonului, după care a zbughit-o pur şi simplu. Înregistrarea de pomină o ascultam cu lacrimi în ochi, după aceea, la petrecerile interne de anul nou; nu ştiu pe unde o mai fi.

   A! Să nu uit esenţialul: meciul din deschidere era de rugby.

                                                          *

Eram tineri... și răi! Medalia „Colectivizarea agriculturii” s-a decernat, la Iaşi, în cantităţi industriale, inclusiv unor personaje care n-au ştiut niciodată câte ţâţe are vaca. Post-festum, s-a complotat într-o „anumită parte” a redacţiei falsa introducere pe  lista medaliaţilor a încă două nume: Valer Mitru şi fostul lui şef de la Staţia de amplificare, Lică Bluthal. O voce necunoscută i-a convocat telefonic la festivitatea decorării. Autorii farsei s-au ascuns după coloanele de la parterul Palatului Culturii, aşteptând apariţia catindaţilor la decorare. Primul se ivește Bădia Mitru, cu o garoafă la butonieră; îşi călcase, festiv, pantalonii. Toată dimineaţa dăduse telefoane de la redacţie: stabilea în dreapta şi-n stânga întâlniri cu unul ori cu altul, după care suna din nou şi le contramanda cu textul „nu pot veni, mă cheamă ăştia să-mi dea o tinichea”. Am râs cu noduri, fiindcă, atunci când a-nţeles că-i farsă, Valer Mitru avea ochii în lacrimi...