Mircea Radu IACOBAN

Numărul din martie al revistei „Lumea” aduce câteva noi desluşiri privind nominalizarea lui Hitler la acordarea Premiului Nobel pentru Pace publicând în întregime traducerea textului trimis în 1939 Comitetului Premiului Nobel. Considerată stupefiantă, povestea, pe cât de limpede în aparenţe, pe atât de ceţoasă în detalii, merită a fi readusă în atenţie fie şi doar pentru faptul că, nu demult, la acelaşi prestigios premiu a fost nominalizat un dictator din familia nord-coreeană Kim, iar recent, Putin şi Trump! Ca să nu mai vorbim despre dubla nominalizare a lui Stalin în 1945 şi 1948 şi a lui Mussolini în 1935 la un premiu ale cărui condiţii regulamentare pretind, între altele, „cea mai mare şi cea mai bună lucrare pentru fraternitatea dintre naţiuni, abolirea sau reducerea armatelor permanente...” etc., etc.

Nenumărate fiind poznele istoriei şi veşnic actual versul păunescian „Ce nu se poate, când totul se poate?”, chestiunea în sine părea de mult închisă între coperţile dosarului cu ciudăţenii şi-atât: la urma urmei, în 1938, Hitler era declarat de americani „Omul anului” şi poza enigmatic pe coperta lui „Times”, climatul politic din Scandinavia acelor vremuri era evident profascist, omenirea încă nu aflase de ororile lagărelor naziste. Nu se ştia de uciderea într-un KZ german a laureatului Premiului Nobel Carl von Osietzky şi, poate, nici de faptul că Hitler interzisese oricărui neamţ să accepte un Nobel, privându-i astfel de onoranta distincţie pe R. Kuhn (chimie – 1938), A. Butenand (chimie – 1939) şi G. Domagk (medicină - 1939). Şi, ceea ce, de fapt, era cel mai important: Hitler era considerat aproape sigur învingătorul în cea de a doua conflagraţie mondială, astfel că... deloc nu mai părea trăsnaie propunerea câtă vreme Hitler se afla pe val!

Bine, OK, s-a înregistrat în analele Premiului Nobel şi cu asta, basta. Ai făcut-o, ţi-o asumi. Numai că, iată, fenomenul laş al dregerii busuiocului încearcă să deturneze post-festum insanitatea, transferând-o în cheie ludică: ar fi fost o simplă glumă ori, de ce nu, chiar o curajoasă satiră! (Un caz similar – desigur, păstrând proporţiile – s-a înregistrat în arta noastră plastică, unde un portret considerat până atunci encomiastic a ajuns, după revoluţie, să fie privit în cheie satirică, ambele puncte de vedere bucurându-se de susţinători credibili.)

După cum se ştie, propuneri de „nobelizare” nu poate face oricine; între altele, sunt autorizaţi să le trimită la Stockholm parlamentarii oricărei ţări de pe glob. Dl Brandt, pastor provenit dintr-o familie de pastori, avea calitatea de deputat în Riksdag-ul suedez şi s-a folosit de ea pentru a înainta insolita (aşa o vedem acum, probabil altfel era percepută atunci) propunere de nominalizare. Dacă-i citim doar finalul, am putea crede că-i, potrivit terminologiei noastre argotice, pură băşcălie: „Dar cel mai corect lucru pe care trebuie să-l faceţi este să nu puneţi alt nume alături de numele lui Adolf Hitler şi să aruncaţi astfel o umbră asupra lui. Adolf Hitler este, prin toate mijloacele, luptătorul autentic dat de Dumnezeu pentru pace, iar milioane de oameni din întreaga lume şi-au pus speranţele în el ca Prinţul Păcii pe pământ.” Prima mea îndoială: greu de crezut că un slujitor al bisericii ar amesteca astfel numele Domnului într-un demers cu ţintă satirică – şi nici nu şi-ar îngădui să afirme că „Mein Kampf, alături de Biblie, este probabil cea mai bună şi mai populară operă literară din lume”. Est modus in rebus! A doua: Hitler este opus lui Chamberlain (şi el nominalizat), fiind vorba, evident, despre o contrapropunere menită întâi de toate să bareze calea unui candidat, şi doar apoi să promoveze un altul.

În rest, textul lui Christian Brandt nu prea aduce a... satiră, dimpotrivă: „Lui Hitler şi nimănui altuia trebuie, în primul rând, să i se mulţumească pentru pacea care încă predomină în cea mai mare parte a Europei, şi acest om este şi speranţa de pace pentru viitor.” Sau: „Există încă un mare număr de oameni care reuşesc să vadă măreaţa luptă pentru pace a lui Adolf Hitler (...) Probabil că Hitler, dacă nu va fi lovit de către militanţii războiului, va pacifica Europa şi întreaga lume.” Sic! Bine că a rămas... nepacificată!

Propunerea lui Brand figurează şi azi în arhiva Premiului Nobel (se poate accesa pe internet), cu precizarea că, depusă la 27 ianuarie 1939, ar fi fost retrasă la 1 februarie. Patru zile l-ar fi ţinut pe curajosul deputat din Riksdag curajul satiric! Dacă într-adevăr aşa stau lucrurile, s-ar fi eliminat toate referirile din arhiva Nobel, dar ele sunt rânduite la fel ca toate celelalte nominalizări (Chamberlain şi Mahatma Gandhi). Numai că, poate deloc întâmplător, Premiul Nobel pentru Pace nu s-a acordat în 1939 nimănui...