Dan Hatmanu nu mai este

Dan Hatmanu nu mai este. S-a stins la 92 de ani, într-o discreție totală, trăindu-și decent suferințele, străduindu-se să rămână cât de cât prezent și fizic, nu numai prin operă, în viața culturală a urbei. N-aș fi crezut că se vor găsi, la moartea prețuitului pictor, indivizi care să cuteze a-i insulta violent și vulgar amintirea: intrați pe internet și veți avea surpriza aflării unei imunde cohorte de înjurături! Motivul: l-a pictat (și) pe Ceaușescu. Citând numele unor mari artiști plastici ai lumii, Hatmanu susținea că pictorul este nu numai îndreptățit, ci de-a dreptul obligat să încerce, cu penelul, un demers caracterologic, propunând propria viziune în conturarea imaginii mai marilor veacului: „Ce-i aia omagiu? Dacă fac portretul unui vagabond înseamnă că-i aduc un omagiu? Pe Ceaușești eu i-am văzut și perceput ca fiind uscați sufletește și lipsiți de sentimente; așa i-am și pictat.”
Nu știu dacă i-a diagnosticat cu deplină exactitate, nici dacă totdeauna intenția artistului este suficient de „citibilă”, dar, neîndoielnic, tabloul cel mai hulit, în care Ștefan cel Mare ciocnește un pahar de vin cu „Nea Nicu”, l-ar putea semna la fel de bine caricaturistul Ciosu. Hatmanu a fost un hâtru moldav inteligent și sagace; pânza cu pricina nu poate fi luată nici ca glumă, nici în serios. Mai degrabă aș vedea-o în cheie ludică: un mesaj ciufut și mustrător adresat celor doi „eroi” – și scris pe limba lor, doar-doar or lua seama până unde se poate ajunge cu aberantul cult al personalității. Dacă „andrisantul” n-a priceput, nu-i vina pictorului!
Hatmanu a fost un interlocutor fermecător: puține vorbe, mult miez, și o cumsecădenie blajină izvorâtă din bunăcuviința învățătorilor de țară ce l-au adus pe lume în satul bunicilor mei, Scobinți, potopit de vii și lipit de coastele dealului „lui Vodă”. Școlit „cât cuprinde”, trecut, între altele, prin boema pariziană și rigoarea Saint Petersburgului, rămăsese același moldovean cu verb de duh, care are a-ți spune mereu câte ceva, dar nu până la capăt, fiindcă ajunge o sugestie și nu-i frumos „să apeși” prea mult, câtă vreme cutare semnificație altul ar putea-o vedea altfel.
Personajul principal în tablourile sale a fost și a rămas Iașiul etern. Fel de fel de unghere neștiute ale urbei răsar uimite de propria lor ființare și nu-ți rămâne decât să te întrebi cum se face că le știi de-o viață și le înțelegi doar după ce le-a înrămat Hatmanu. „O fi vorba și de lumina unei anumite ore” – îmi spunea – „dar și de lumina din înăuntru. Când amândouă se potrivesc, vezi. Când nu, rămâi un trecător oarecare.” Toamna, pictorul alegea înserările: „Sunt pline de roșuri coapte”, iar privitorul încearcă o senzație aproape fizică de căldură pașnică și blajină. Primăverile se nutresc din griuri și rozuri. Iată un arbore înfipt în treimea unui peisaj ce așteaptă desprimăvărarea, „caligrafiat” până la amănuntul mugurului. „Am redescoperit plăcerea detaliului. Unde și când aflu ceva revelator, schițez pe loc, în creion, cu pixul, cu ce am la îndemână; în atelier, caut starea de atunci și transcriu cu grăbire, spre a nu se pierde emoția”… Casele vechi sunt împrejmuite cu garduri ostenite, într-o rână, semne ale unui „a fost odată” tratat cu duioșie și înțelegere, ca o trăsătură de unire între versul lui Lesnea și ecoul risipit al romanțelor de odinioară. Totul respiră sinceritatea deplină a artei autentice: „Am voit să uit ceea ce am învățat până acum și să spun pur și simplu un adevăr nesofisticat. Sinceritatea mi se pare, în artă, lucrul cel mai important, și la ea nu se ajunge prin artificii, șabloane și imitații”…
„Anotimpurile” lui Dan Hatmanu se așază în rând cu paginile marilor scriitori dedicate Iașiului – câte un ultim „Zlataust”, alături de întâia zăpadă pogorâtă peste ulița Sărăriei ori în cotloanele Țicăului. Aici, acolo, dincolo, Hatmanu izbutește să întrevadă sufletul Iașiului: „Sunt conștient că, de-a lungul atâtor ani, când am umblat cu pensula și cărbunele, ceva din mine însumi s-a mutat în cartoanele și pânzele zugrăvite…” Dan Hatmanu m-a onorat cu prietenia lui; i-am admirat harul, modestia, buna cuviință, umorul blajin și bine temperat, prețuindu-l și respectându-l chiar de s-a întâmplat (bizar și anecdotic!) să fim… pseudo-concurenți. Eu cu vorba mai meșteșugită, el cu penelul tăcut – sigur că de fiecare dată i-am trecut în față. Numai că vorbele s-au risipit în vânt și duse au fost, în vreme ce truda penelului s-a înveșnicit în opere care, fără îndoială, or să rămână.
Ca de fiecare dată când mă despart definitiv de un prieten, așez strofa lui Victor Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm și noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”