Mircea Radu IACOBAN

Dan Hatmanu nu mai este. S-a stins la 92 de ani, într-o discreţie totală, trăindu-şi decent suferinţele, străduindu-se să rămână cât de cât prezent şi fizic, nu numai prin operă, în viaţa culturală a urbei. N-aş fi crezut că se vor găsi, la moartea preţuitului pictor, indivizi care să cuteze a-i insulta violent şi vulgar amintirea: intraţi pe internet şi veţi avea surpriza aflării unei imunde cohorte de înjurături! Motivul: l-a pictat (şi) pe Ceauşescu. Citând numele unor mari artişti plastici ai lumii, Hatmanu susţinea că pictorul este nu numai îndreptăţit, ci de-a dreptul obligat să încerce, cu penelul, un demers caracterologic, propunând propria viziune în conturarea imaginii mai marilor veacului: „Ce-i aia omagiu? Dacă fac portretul unui vagabond înseamnă că-i aduc un omagiu? Pe Ceauşeşti eu i-am văzut şi perceput ca fiind uscaţi sufleteşte şi lipsiţi de sentimente; aşa i-am şi pictat.”

Nu ştiu dacă i-a diagnosticat cu deplină exactitate, nici dacă totdeauna intenţia artistului este suficient de „citibilă”, dar, neîndoielnic, tabloul cel mai hulit, în care Ştefan cel Mare ciocneşte un pahar de vin cu „Nea Nicu”, l-ar putea semna la fel de bine caricaturistul Ciosu. Hatmanu a fost un hâtru moldav inteligent şi sagace; pânza cu pricina nu poate fi luată nici ca glumă, nici în serios. Mai degrabă aş vedea-o în cheie ludică: un mesaj ciufut şi mustrător adresat celor doi „eroi” – şi scris pe limba lor, doar-doar or lua seama până unde se poate ajunge cu aberantul cult al personalităţii. Dacă „andrisantul” n-a priceput, nu-i vina pictorului!

Hatmanu a fost un interlocutor fermecător: puţine vorbe, mult miez, şi o cumsecădenie blajină izvorâtă din bunăcuviinţa învăţătorilor de ţară ce l-au adus pe lume în satul bunicilor mei, Scobinţi, potopit de vii şi lipit de coastele dealului „lui Vodă”. Şcolit „cât cuprinde”, trecut, între altele, prin boema pariziană şi rigoarea Saint Petersburgului, rămăsese acelaşi moldovean cu verb de duh, care are a-ţi spune mereu câte ceva, dar nu până la capăt, fiindcă ajunge o sugestie şi nu-i frumos „să apeşi” prea mult, câtă vreme cutare semnificaţie altul ar putea-o vedea altfel.

Personajul principal în tablourile sale a fost şi a rămas Iaşiul etern. Fel de fel de unghere neştiute ale urbei răsar uimite de propria lor fiinţare şi nu-ţi rămâne decât să te întrebi cum se face că le ştii de-o viaţă şi le înţelegi doar după ce le-a înrămat Hatmanu. „O fi vorba şi de lumina unei anumite ore” – îmi spunea – „dar şi de lumina din înăuntru. Când amândouă se potrivesc, vezi. Când nu, rămâi un trecător oarecare.” Toamna, pictorul alegea înserările: „Sunt pline de roşuri coapte”, iar privitorul încearcă o senzaţie aproape fizică de căldură paşnică şi blajină. Primăverile se nutresc din griuri şi rozuri. Iată un arbore înfipt în treimea unui peisaj ce aşteaptă desprimăvărarea, „caligrafiat” până la amănuntul mugurului. „Am redescoperit plăcerea detaliului. Unde şi când aflu ceva revelator, schiţez pe loc, în creion, cu pixul, cu ce am la îndemână; în atelier, caut starea de atunci şi transcriu cu grăbire, spre a nu se pierde emoţia”... Casele vechi sunt împrejmuite cu garduri ostenite, într-o rână, semne ale unui „a fost odată” tratat cu duioşie şi înţelegere, ca o trăsătură de unire între versul lui Lesnea şi ecoul risipit al romanţelor de odinioară. Totul respiră sinceritatea deplină a artei autentice: „Am voit să uit ceea ce am învăţat până acum şi să spun pur şi simplu un adevăr nesofisticat. Sinceritatea mi se pare, în artă, lucrul cel mai important, şi la ea nu se ajunge prin artificii, şabloane şi imitaţii”...

„Anotimpurile” lui Dan Hatmanu se aşază în rând cu paginile marilor scriitori dedicate Iaşiului – câte un ultim „Zlataust”, alături de întâia zăpadă pogorâtă peste uliţa Sărăriei ori în cotloanele Ţicăului. Aici, acolo, dincolo, Hatmanu izbuteşte să întrevadă sufletul Iaşiului: „Sunt conştient că, de-a lungul atâtor ani, când am umblat cu pensula şi cărbunele, ceva din mine însumi s-a mutat în cartoanele şi pânzele zugrăvite...” Dan Hatmanu m-a onorat cu prietenia lui; i-am admirat harul, modestia, buna cuviinţă, umorul blajin şi bine temperat, preţuindu-l şi respectându-l chiar de s-a întâmplat (bizar şi anecdotic!) să fim... pseudo-concurenţi. Eu cu vorba mai meşteşugită, el cu penelul tăcut – sigur că de fiecare dată i-am trecut în faţă. Numai că vorbele s-au risipit în vânt şi duse au fost, în vreme ce truda penelului s-a înveşnicit în opere care, fără îndoială, or să rămână.

Ca de fiecare dată când mă despart definitiv de un prieten, aşez strofa lui Victor Eftimiu: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei.”