Mircea Radu IACOBAN

Se poate vorbi despre o adevărată presiune agresivă a trecutului, care n-are „stare” şi pretinde imperios, de regulă motivat, reincluderea în agenda cotidiană a unor teme considerate făr-de pricină, dacă nu chiar delictuos, împinse în uitare. Niciodată nu-i prea târziu să afli adevărul adevărat, numai că, prea ades, n-ai parte taman de revelaţia gălăgios anunţată în titlu. În revista „Convorbiri literare” (nr. 6/2018), Maria Sipoş, intervievată de George Motroc, anunţă „redeschiderea dosarului Marin Preda”: în sfârşit, „Adevărul despre cum a murit Marin Preda se poate afla”.

Pe coperta a IV-a a noii ediţii (prima a apărut în urmă cu 19 ani), preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu, observă cu îndreptăţire că „D-na Sipoş are prudenţa să nu răspundă tranşant, deşi d-sa a pus cap la cap cele mai numeroase şi utile informaţii legate de moartea scriitorului.” Din păcate, autoarea nu numai că nu răspunde tranşant, dar nu răspunde în nici un fel la întrebarea „cine şi de ce l-a ucis pe Marin Preda” – pur şi simplu nu înţelegi de ce-o mai pune! De apreciat că se străduie să discrediteze diverse zvonuri şi ipoteze născute din setea obsesivă de senzaţional în virtutea căreia şi decesul altor figuri celebre din breasla scriitorilor (Eminescu, Sadoveanu, Labiş ş.a.) a fost pus sub semnul suspiciunii de asasinat. N-am găsit, deocamdată, această a doua ediţie (am parcurs-o însă cu legitimă curiozitate, urmată de reală dezamăgire, pe prima), dar îmi place să cred că aduce un plus de informaţii obţinute prin utilizarea şi altor surse documentare în afara Dosarului 1595/1980 pe care autoarea, în repetate rânduri, susţine că „l-a descoperit” (de parc-ar fi vorba despre manuscrisele de la Marea Moartă!) în Arhiva Tribunalului Municipiului Bucureşti. De descoperit se descoperă ceea ce-i ascuns, iar arhiva judecătorească, acum şi digitalizată, nu ascunde, ci păstrează. Faptul că nimeni altcineva n-a solicitat până acum accesul la respectivul dosar e una; consultarea lui la cerere e alta, şi nu văd de ce s-ar constitui într-un act de vitejie un astfel de episod comun şi banal al cercetării arhivistice.

Respectivul Dosar nu dovedeşte, şi nici sugerează, vreun mobil, vreo (altă) modalitate de producere a decesului, darămite vreun infractor suspect. Şi dacă autoarea se fereşte să emită ipoteze acuzatoare, o face cel care-i adresează întrebările, vorbind despre „mâna lungă şi răzbunătoare a sistemului opresiv”. Multe se pot spune despre „sistemul opresiv”, numai că Marin Preda nu s-a numărat printre incomozii care să merite şi să justifice suprimarea violentă, de foarte incomodă şi dăunătoare rezonanţă internă şi internaţională. N-ar trebui uitat (şi, până acum, n-am văzut nicăieri menţionat amănuntul!) că Preda a fost deputat în Marea Adunare Naţională. Dincolo de solidul şi unanim apreciatul prestigiu scriitoricesc, era directorul Editurii Uniunii Scriitorilor şi vicepreşedintele Breslei, un nume deosebit de preţuit inclusiv de vârfurile „sistemului opresiv”, mai ales după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Insidios, tot cel ce intervievează aminteşte de „Volga care urmărea familia” Preda. Ca să ce? Naivitate: nu cu Volga, limuzina ştabilor, se efectuau filajele, ci cu maşini cât mai „populare” şi mai puţin bătătoare la ochi... iar faptul că scriitorul avea obsesia păstrării manuscriselor la adăpost în celebra-i valiză nu probează nicicum că-şi simţea viaţa primejduită, după cum grija cu care şi-a trimis manuscrisele la Vatican nu ni-l arată numaidecât pe Camil Petrescu preocupat de ameninţări asasine!

Rămâne cea de a doua pistă – mult mai puţin spectaculoasă şi deloc productivă în planul senzaţionalului morbid: vinovăţia amicilor care „îl încurajau să bea”. D-na Sipoş ripostează cu bun-simţ: „Hai să fim serioşi, Marin Preda nu era personalitatea pe care s-o încurajeze cineva să bea ceva sau nu mai bea...” Dar tot ea consideră că Dosarul a fost falsificat şi-i „imensă mârşăvie” constatarea legiştilor „că ar fi murit înecat de propria-i vomă”. Cum altfel? Nu ni se spune. Sigur, cele întâmplate la Mogoşoaia sună urât şi total dizgraţios, numai că viaţa, sau, mai bine zis, moartea, în arbitrariul ei absurd, nu ţine seama de rang şi faimă atunci când decide modalitatea în care părăsim lumea lumilor noastre. Nu-i deloc obligatoriu ca eroii noştri să se stingă precum Ştefan cel Mare în acompaniament de tunete şi fulgere, nici ca-n „Zboară cocorii”, sub rotirea dansului tutelar al coroanelor de arbori înfrăţiţi.

Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe „Moromete”, drept pentru care pot aprecia că a avut parte de o moarte urâtă, dar, din nefericire, plauzibilă. În pofida titlului acroşant, cartea, practic şi concret, nu comunică nimic. Evident, mă refer la ediţia I. Dacă şi a doua este identic concepută şi nu vine cu elemente noi, atunci îmi pare rău, dar truda e-n gol.