Mircea Radu IACOBAN

Ştim doar de Halep, dar românii mai au un măgulitor loc I în lume: încă din 2014, Adrian Ghenie deţine (şi îşi menţine) întâietatea între „cei mai tranzacţionaţi şi apreciaţi pictori ai mapamondului”. Altfel şi mai direct spus: tablourile băimăreanului născut în 1977, în Maramureş, şcolit la Cluj şi trăitor la Berlin, se vând cu mult înaintea deschiderii expoziţiilor internaţionale şi obţin constant, la licitaţii, de două-trei ori mai mult decât preţul de pornire evaluat de specialişti. Chiar Ghenie se miră: „Mi se pare aproape halucinant ca eu, la 37 de ani, să vând o lucrare la Sotheby’s cu aproape două milioane de dolari. E o prostie. E mult prea devreme, e mult prea mult!” Ferească Domnul de mai rău! – am zice noi; prostie, neprostie, banii năboiesc în cont şi, mai ales, într-un domeniu atât de exclusivist şi de sever restricţionat prin legile pieţii artelor, un român ardelean e fruncea!

N-am foarte mare încredere în critica plastică, întrucât atinge ades recorduri absolute ale gongorismului şi găunoşeniei sofisticate; am cercetat, totuşi, câteva opinii mai demne de respect, căutând să aflu barem în linii mari mecanismul prin care un tânăr cvasianonim din nordul românesc izbuteşte să-şi vândă o pânză („Floarea soarelui în 1937”, o replică la Van Gogh), sub auspiciile celei mai prestigioase galerii londoneze, cu 4 milioane de euro. Şi, mai ales, să obţină şi să-şi menţină o atât de jinduită şi disputată întâietate! N-aş zice că-i prea lămuritoare aserţiunea doctă potrivit căreia Ghenie investighează „falia ce se creează între macro-istorie şi micro-istorie” (?); de preferat explicaţiile mai terestre ale artistului însuşi: „Cred că este ceva malefic în picturile mele”; „oamenii îşi cumpără obsesiile”; „mă interesează deconstrucţia, în sensul care l-a interesat pe Picasso şi Bacon”. Francis Bacon, urmaş al filosofului din sec. XVI, a fost un pictor englez şturlubatic decedat în 2009, după o viaţă complet în afara preceptelor morale ale insularilor sideraţi – urmaşii cărora se înghesuie azi să cumpere picturile damnatului Bacon cu zeci de milioane de euro... Până la un punct, Ghenie îi cultivă obsesiile în arta „deconstrucţiei” (suferinţa corpului omenesc deformat de violenţa de fiecare zi, într-o existenţă lipsită de sens şi de vreo posibilitate liberatoare), dar Bacon rămâne de menţionat doar ca punct iniţial de lansare, după care românul îşi construieşte universul său propriu, populat de personaje malefice precum Hitler, Mengele, Ceauşescu, dar şi Darwin (subiectul simezei de la Bienala veneţiană). Ba chiar imaginează imposibile întâlniri între Darwin, Freud şi... Marx! O galerie conturată sarcastic, cu dramatism, şi aşezată sub semnul prezumtivei pedepse şi umilinţe, „ce transformă memoria într-o textură împroşcată şi încărcată de palimpsest expresionist” (am recurs din nou la luminile criticii de specialitate).

Ce vedem noi, muritorii, într-un tablou al lui Ghenie? Impresia dintâi este aceea de fotografie postavariată: „utilizează surse fotografice pe care le epuizează până îşi pierd proprietatea de fotografie” (apud A. Kömives). Sunt preferate ipostaze de intens dramatism („procesul” Ceauşeştilor îi oferă şansa realizării celui mai expresiv portret de până acum al „coanei Leana”), dar şi simple construcţii neutre, de cadre tipice studioului fotografic – după care, desigur, începe deconstrucţia imaginii. Care rămâne recognoscibilă, dar primeşte şi sugestiile unor conotaţii nebănuite din zona tragicului. Pictorul nu utilizează niciodată penelul, ci doar şpaclul, pentru a martela chipurile şi a trasa brutal, decis, semnele damnării. Doar, cum spune Pavel Şuşară, „nu se cumpără obiectul în sine – tabloul adică, n.n. – în materialitatea lui, se cumpără mărturia pe care el o depune despre specia umană”.

Lumea artelor a descoperit în creaţia lui Ghenie acel altceva pe care nu oboseşte niciodată să-l caute. Până când se va izvodi un alt „altceva”, Ghenie rămâne pe locul I. Ca şi Halep: amândoi au fost (cât vor fi) acolo, în zona ozonată a marii performanţe. În final, ar merita consemnată şi o lămuritoare declaraţie a lui Ghenie: „M-am reîndrăgostit de România tocmai fiindcă am fost plecat. În timp, mi-am dat seama cât de mult datorez României, că armele mele cele mai bune le constituie exact faptul că m-am născut acolo”.