Prea mult, prea devreme?

Știm doar de Halep, dar românii mai au un măgulitor loc I în lume: încă din 2014, Adrian Ghenie deține (și își menține) întâietatea între „cei mai tranzacționați și apreciați pictori ai mapamondului”. Altfel și mai direct spus: tablourile băimăreanului născut în 1977, în Maramureș, școlit la Cluj și trăitor la Berlin, se vând cu mult înaintea deschiderii expozițiilor internaționale și obțin constant, la licitații, de două-trei ori mai mult decât prețul de pornire evaluat de specialiști. Chiar Ghenie se miră: „Mi se pare aproape halucinant ca eu, la 37 de ani, să vând o lucrare la Sotheby’s cu aproape două milioane de dolari. E o prostie. E mult prea devreme, e mult prea mult!” Ferească Domnul de mai rău! – am zice noi; prostie, neprostie, banii năboiesc în cont și, mai ales, într-un domeniu atât de exclusivist și de sever restricționat prin legile pieții artelor, un român ardelean e fruncea!
N-am foarte mare încredere în critica plastică, întrucât atinge ades recorduri absolute ale gongorismului și găunoșeniei sofisticate; am cercetat, totuși, câteva opinii mai demne de respect, căutând să aflu barem în linii mari mecanismul prin care un tânăr cvasianonim din nordul românesc izbutește să-și vândă o pânză („Floarea soarelui în 1937”, o replică la Van Gogh), sub auspiciile celei mai prestigioase galerii londoneze, cu 4 milioane de euro. Și, mai ales, să obțină și să-și mențină o atât de jinduită și disputată întâietate! N-aș zice că-i prea lămuritoare aserțiunea doctă potrivit căreia Ghenie investighează „falia ce se creează între macro-istorie și micro-istorie” (?); de preferat explicațiile mai terestre ale artistului însuși: „Cred că este ceva malefic în picturile mele”; „oamenii își cumpără obsesiile”; „mă interesează deconstrucția, în sensul care l-a interesat pe Picasso și Bacon”. Francis Bacon, urmaș al filosofului din sec. XVI, a fost un pictor englez șturlubatic decedat în 2009, după o viață complet în afara preceptelor morale ale insularilor siderați – urmașii cărora se înghesuie azi să cumpere picturile damnatului Bacon cu zeci de milioane de euro… Până la un punct, Ghenie îi cultivă obsesiile în arta „deconstrucției” (suferința corpului omenesc deformat de violența de fiecare zi, într-o existență lipsită de sens și de vreo posibilitate liberatoare), dar Bacon rămâne de menționat doar ca punct inițial de lansare, după care românul își construiește universul său propriu, populat de personaje malefice precum Hitler, Mengele, Ceaușescu, dar și Darwin (subiectul simezei de la Bienala venețiană). Ba chiar imaginează imposibile întâlniri între Darwin, Freud și… Marx! O galerie conturată sarcastic, cu dramatism, și așezată sub semnul prezumtivei pedepse și umilințe, „ce transformă memoria într-o textură împroșcată și încărcată de palimpsest expresionist” (am recurs din nou la luminile criticii de specialitate).
Ce vedem noi, muritorii, într-un tablou al lui Ghenie? Impresia dintâi este aceea de fotografie postavariată: „utilizează surse fotografice pe care le epuizează până își pierd proprietatea de fotografie” (apud A. Kömives). Sunt preferate ipostaze de intens dramatism („procesul” Ceaușeștilor îi oferă șansa realizării celui mai expresiv portret de până acum al „coanei Leana”), dar și simple construcții neutre, de cadre tipice studioului fotografic – după care, desigur, începe deconstrucția imaginii. Care rămâne recognoscibilă, dar primește și sugestiile unor conotații nebănuite din zona tragicului. Pictorul nu utilizează niciodată penelul, ci doar șpaclul, pentru a martela chipurile și a trasa brutal, decis, semnele damnării. Doar, cum spune Pavel Șușară, „nu se cumpără obiectul în sine – tabloul adică, n.n. – în materialitatea lui, se cumpără mărturia pe care el o depune despre specia umană”.
Lumea artelor a descoperit în creația lui Ghenie acel altceva pe care nu obosește niciodată să-l caute. Până când se va izvodi un alt „altceva”, Ghenie rămâne pe locul I. Ca și Halep: amândoi au fost (cât vor fi) acolo, în zona ozonată a marii performanțe. În final, ar merita consemnată și o lămuritoare declarație a lui Ghenie: „M-am reîndrăgostit de România tocmai fiindcă am fost plecat. În timp, mi-am dat seama cât de mult datorez României, că armele mele cele mai bune le constituie exact faptul că m-am născut acolo”.