Poftiți în vagoane!

Nimic mai trist decât o linie ferată ruginită și năpădită de bălării! Poate simt așa și pentru că, fiu de ceferist cu șapcă roșie, am copilărit printre liniile gării Ițcani, știam să dezleg toate vechile șarade de identificare inscripționate pe vagoane (ABafld, adică vagon de clasa 1-2, pe patru osii, cu frână automată, culoar lateral și dinam…), puteam „citi” și „traduce” orice indicator, semnal, mesaj (am prins vremea telegrafului morse) și iubeam locomotivele cu aburi ca pe niște rubedenii împlătoșate în zale, puternice, modeste, harnice, tăcute și răbdătoare. Disciplinați, pricepuți, punctuali, ceferiștii erau considerați a doua noastră armată, iar calea ferată, ramificată până la capilarele liniilor secundare, sistemul arterial ce nutrea ființa țării.
Nu credeam că mașina cu aburi va dispărea vreodată. Aveam 13-14 ani când s-a introdus, experimental, prima locomotivă diesel. Aducea, la miezul nopții, un accelerat de la București și prelua imediat perechea trenului, staționând doar cât să se mute dintr-un capăt în celălalt al garniturii. M-am furișat pe geamul dormitorului la ceasul stafiilor și m-am înființat la gară. Noutatea nu mi-a plăcut: era un paralelipiped orgolios și ascuns, nu vedeai efortul bielei motoare, nu se mai auzea geamătul cuplarelor și țăcănitul de metronom al pompei de aer, lipsea „bătaia” vitejească a aburului slobozit din cilindri – într-un cuvânt, nu mai părea vie.
Locomotiva electrică e și mai și: n-o mai însuflețește, ca să știi că trăiește, barem huruitul motorului cu explozie… S-au închis definitiv o mulțime de secții – ăsta-i mersul lumii, nimic nu-i veșnic, totul se înnoiește. Cele mai multe linii au fost desființate în nordul Moldovei și-n Banat. Acolo, în șesul din vestul extrem, zeul automobil a biruit mai lesne: era și cum, și de unde – mai toate satele bănățene aveau tren. În Bucovina, calea ferată trebuia să dea piept voinicos cu muntele. Ferestrele vagoanelor erau plesnite de crengile frasinilor și ale alunilor, iarna, locomotivele coborau de la Dornișoara, Fundu Moldovei ori Strigoaia acoperite de troian și de țurțuri cât mâna, pufăitul și fluierul răgușit trezea ecoul codrilor de brad… Noile generații n-au cum să regrete ceea ce nu au văzut. O fi nostalgie „defazată”, dar mi-e dor de măruntele locomotive-tender din seria 375.000 care, pe șinele subțirele tip 39 (39 kg/metrul liniar – acum, șina „trage” 60 și 65 kg la metru) gâfâiau printre crucile cimitirului rădăuțean spre a ajunge la Putna și Nisipitul. Ori de „căprițele” ungurești din seria 324.000, care m-au adus din refugiu pe la Dorohoi-Leorda (linie acum închisă), fiindcă magistrala era în anii ̓46 cu ecartament lărgit, să poată scoate locomotivele rusești poreclite, după răgetul sirenei, „vaca lui Stalin”, lemnul jumulit de Sovromuri de pe coastele „rase” ale munților Bucovinei.
Vedeta vedetelor rămânea mașina „Pacific 231”; remorca un personal Iași-Suceava și avea înscrisă pe „marchiză” amețitoarea „iuțeală maximă” de 126 km la oră – de fapt, niciodată cutezată pe secțiile moldovenești, dar, oricum, arăta ce poate aburul! Greul l-a dus totdeauna modesta serie 140.200. Se lăuda că atinge 60 km/oră, deși în cartea tehnică scrie adevărul – 50. Trăgea iavaș-iavaș toate trenurile accelerate și personale pe linia cu profil ferăstrău dintre Dărmănești și Ilva; lumea era mai puțin grăbită și-și acorda răgazul contemplării peisajului unic și sălbatic al trecerii munților pe la Silhoasa și Grădinița. De la Huși la București circulau două trenuri accelerate directe dus-întors; acum, Hușiul are gară, dar nu mai are tren: terasamentul până la Crasna a ajuns potopit de bălării. Nu mai fluieră trenul nici la Fălticeni, Siret, Dornișoara, Fundu Moldovei, Fălciu, Panciu, Rădăuți, Săveni… A fost odată!
N-avem nici un adevărat Muzeu al Căilor Ferate Române, cel de la București e-o biată caricatură. Bulgarii, la Ruse, ca și mai toate națiunile continentului, au adunat sumedenie de mărturii convingătoare ale trecutului feroviar; noi ne mulțumim cu fotografii și inscripții rămase din birourile de mișcare! Cândva, trenurile noastre directe ajungeau de la București la Belgrad, Praga, Atena, Paris, Berlin, Varșovia, Cracovia, Wroclaw, Kiev, Leningrad, Moscova… Acum nu trec nici de Vadul Siret ori Stamora Moravița! Încet, încet, trenul, în toate ipostazele sale, se stinge. Și nimic mai trist decât o linie ruginită și năpădită de bălării.