Mircea Radu IACOBAN

Nimic mai trist decât o linie ferată ruginită şi năpădită de bălării! Poate simt aşa şi pentru că, fiu de ceferist cu şapcă roşie, am copilărit printre liniile gării Iţcani, ştiam să dezleg toate vechile şarade de identificare inscripţionate pe vagoane (ABafld, adică vagon de clasa 1-2, pe patru osii, cu frână automată, culoar lateral şi dinam…), puteam „citi” şi „traduce” orice indicator, semnal, mesaj (am prins vremea telegrafului morse) şi iubeam locomotivele cu aburi ca pe nişte rubedenii împlătoşate în zale, puternice, modeste, harnice, tăcute şi răbdătoare. Disciplinaţi, pricepuţi, punctuali, ceferiştii erau consideraţi a doua noastră armată, iar calea ferată, ramificată până la capilarele liniilor secundare, sistemul arterial ce nutrea fiinţa ţării.

Nu credeam că maşina cu aburi va dispărea vreodată. Aveam 13-14 ani când s-a introdus, experimental, prima locomotivă diesel. Aducea, la miezul nopţii, un accelerat de la Bucureşti şi prelua imediat perechea trenului, staţionând doar cât să se mute dintr-un capăt în celălalt al garniturii. M-am furişat pe geamul dormitorului la ceasul stafiilor şi m-am înfiinţat la gară. Noutatea nu mi-a plăcut: era un paralelipiped orgolios şi ascuns, nu vedeai efortul bielei motoare, nu se mai auzea geamătul cuplarelor şi ţăcănitul de metronom al pompei de aer, lipsea „bătaia” vitejească a aburului slobozit din cilindri – într-un cuvânt, nu mai părea vie.

Locomotiva electrică e şi mai şi: n-o mai însufleţeşte, ca să ştii că trăieşte, barem huruitul motorului cu explozie… S-au închis definitiv o mulţime de secţii – ăsta-i mersul lumii, nimic nu-i veşnic, totul se înnoieşte. Cele mai multe linii au fost desfiinţate în nordul Moldovei şi-n Banat. Acolo, în şesul din vestul extrem, zeul automobil a biruit mai lesne: era şi cum, şi de unde – mai toate satele bănăţene aveau tren. În Bucovina, calea ferată trebuia să dea piept voinicos cu muntele. Ferestrele vagoanelor erau plesnite de crengile frasinilor şi ale alunilor, iarna, locomotivele coborau de la Dornişoara, Fundu Moldovei ori Strigoaia acoperite de troian şi de ţurţuri cât mâna, pufăitul şi fluierul răguşit trezea ecoul codrilor de brad… Noile generaţii n-au cum să regrete ceea ce nu au văzut. O fi nostalgie „defazată”, dar mi-e dor de măruntele locomotive-tender din seria 375.000 care, pe şinele subţirele tip 39 (39 kg/metrul liniar – acum, şina „trage” 60 şi 65 kg la metru) gâfâiau printre crucile cimitirului rădăuţean spre a ajunge la Putna şi Nisipitul. Ori de „căpriţele” ungureşti din seria 324.000, care m-au adus din refugiu pe la Dorohoi-Leorda (linie acum închisă), fiindcă magistrala era în anii  ̓46 cu ecartament lărgit, să poată scoate locomotivele ruseşti poreclite, după răgetul sirenei, „vaca lui Stalin”, lemnul jumulit de Sovromuri de pe coastele „rase” ale munţilor Bucovinei.

Vedeta vedetelor rămânea maşina „Pacific 231”; remorca un personal Iaşi-Suceava şi avea înscrisă pe „marchiză” ameţitoarea „iuţeală maximă” de 126 km la oră – de fapt, niciodată cutezată pe secţiile moldoveneşti, dar, oricum, arăta ce poate aburul! Greul l-a dus totdeauna modesta serie 140.200. Se lăuda că atinge 60 km/oră, deşi în cartea tehnică scrie adevărul – 50. Trăgea iavaş-iavaş toate trenurile accelerate şi personale pe linia cu profil ferăstrău dintre Dărmăneşti şi Ilva; lumea era mai puţin grăbită şi-şi acorda răgazul contemplării peisajului unic şi sălbatic al trecerii munţilor pe la Silhoasa şi Grădiniţa. De la Huşi la Bucureşti circulau două trenuri accelerate directe dus-întors; acum, Huşiul are gară, dar nu mai are tren: terasamentul până la Crasna a ajuns potopit de bălării. Nu mai fluieră trenul nici la Fălticeni, Siret, Dornişoara, Fundu Moldovei, Fălciu, Panciu, Rădăuţi, Săveni… A fost odată!

N-avem nici un adevărat Muzeu al Căilor Ferate Române, cel de la Bucureşti e-o biată caricatură. Bulgarii, la Ruse, ca şi mai toate naţiunile continentului, au adunat sumedenie de mărturii convingătoare ale trecutului feroviar; noi ne mulţumim cu fotografii şi inscripţii rămase din birourile de mişcare! Cândva, trenurile noastre directe ajungeau de la Bucureşti la Belgrad, Praga, Atena, Paris, Berlin, Varşovia, Cracovia, Wroclaw, Kiev, Leningrad, Moscova… Acum nu trec nici de Vadul Siret ori Stamora Moraviţa! Încet, încet, trenul, în toate ipostazele sale, se stinge. Şi nimic mai trist decât o linie ruginită şi năpădită de bălării.