Mircea Radu IACOBAN

Am rămas dator cu o precizare: anul corect al înfiinţării societăţii „Arboroasa” este 1875. A avut scurtă existenţă, Ciprian Porumbescu şi ai săi fiind arestaţi în 1877, când au trimis Primăriei Iaşi o telegramă „de condoleanţe pentru tutorul decapitat” Grigore Ghica III, cel care, cu un secol în urmă, protestase la răpirea Bucovinei. Imediat, „Arboroasa” a fost interzisă. I-a luat locul „Junimea”, „port salvator pentru dezvoltarea şi întărirea simţului naţional” (apud Arcadie Dugan-Opaiţ), cu evidente similarităţi de statut, imn, deviză şi membri. Obşte din rândul căreia aveau să se ridice mari personalităţi precum Dimitrie Onciul, preşedinte al Academiei Române, Pimen, mitropolit al Moldovei, Conon, mitropolit primat ş.a. Mai mulţi „junimani” au trecut graniţa „pe furiş”, în 1877, spre a se înrola în trupele române ce luptau pe frontul de la Plevna; unii nu s-au mai întors... De remarcat că printre membri s-a numărat şi George Drogli, fiul Aglaei, sora lui Eminescu (care, cum am mai scris aici, a locuit şi a organizat reprezentaţii teatrale la Suceava). Autorităţile imperiale dădeau drept de funcţionare societăţilor cu titulatură „academică” (precum „Junimea” cernăuţeană) „numai la academici, sau care studiază încă”; în fişele din „Album” fiind menţionată de fiecare dată una dintre precizările „studii juridice”, studii teologice”, sau „studii filosofice” (se zice că şi la noi ar exista o lege asemănătoare; probabil n-o ia nimeni în seamă, câtă vreme ne-am pricopsit cu tot soiul de „academii” şi „societăţi academice”). Și fiindcă românii rămân români indiferent de veac şi de împrejurări istorice, n-au lipsit, la „Junimea”, schismele şi chiar trădările pe faţă: în 1878, când mai mult ca oricând era nevoie de unitate responsabilă, Șt. Cocinschi pune la cale dizolvarea societăţii şi înlocuirea ei cu „Întrunirea Bucovina”. Ceea ce nu s-a întâmplat până la capăt, dar intelectualitatea română bucovineană a rămas divizată, „Bucovina” continuându-şi existenţa prin atragerea membrilor disidenţi ai „Junimii”... Preocupările culturale ale „junimanilor”, întemeiate pe „limba maternă şi simţul naţional”, includ, alături de semnalarea şi analizarea scrierilor româneşti „de vârf” (Alecsandri, Eminescu, mai târziu Sadoveanu ş.a.) şi întruniri dedicate promovării creaţiei propriilor membri. Procesele verbale evocate în „Album” menţionează frecvent lecturi de tip cenaclu, consacrate mai ales poeziei. Fie şi citind numai titlurile, se întrevede valoarea poetică a contribuţiilor marcate de tonalitatea intimistă a epocii: „La o roză”, „Suferinţă”, „O, dacă nu te-aş fi văzut” (I. Ieşianu), „Unei domnişoare” (V. Vasilovschi) etc. etc. Mai consistente par a fi preocupările pentru montarea de spectacole teatrale şi muzicale (G. Pantazi a pus în scenă la Cernăuţi opereta „Crai nou”), precum şi numeroasele intervenţii (astăzi le-am numi „comunicări”) pe teme diverse, ades consacrate unor realităţi culturale din regatul României. În 1895, G. Toma a susţinut referatul ”Românul în veselie”, ceea ce ne determină să încercăm a cerceta şi ludicul, totuşi prezent în viaţa societăţii – fapt explicabil şi prin tinereţea exuberantă a „junimanilor”. Și „Arboroasa” şi „Junimea” au editat mai multe reviste satirice cu existenţă efemeră; nu se practica hazul în sine, zâmbetul fiind chemat să slujească binecunoscutele ţeluri politice naţionale. Râvnitele baluri ale „Junimii”, prilejuri de elevată „socializare”, constituiau mari evenimente la Cernăuţi (şi nu numai); erau precedate totdeauna de diverse expuneri, momente corale, dansuri populare etc. Din câte înţeleg, „Junimea” cernăuţeană nu acorda femeilor calitatea de membru. La amintitele baluri, „damele” costumate cu ie şi catrinţă se bucurau însă de deosebita grijă a organizatorilor: erau desemnaţi până şi membri ai Societăţii care se ocupau „de domnişoarele care nu erau invitate la dans”. Un „juniman” (Dumbrovschi) „a fost eschis (exclus, n.n.) pentru totdeauna pentru că s-a purtat brutal faţă de o domnişoară având panglica (tricoloră, n.n.) pe piept”... Până la urmă, Societatea a fost desfiinţată, în 1938, chiar de români: împlinirea idealurilor naţionale la 1918, fie şi incompletă, lăsase „Junimea” fără ţinta majoră a activismului militant. Lupta pentru neam şi ţară părea deplin confiscată de legionari, iar urmaşii „junimanilor” de la 1877 s-au lăsat antrenaţi într-un derapaj periculos către extrema fascistoidă. Ciudăţeniile istoriei! Ceea ce, oricum, nu poate umbri meritele moşilor şi strămoşilor noştri bucovineni, vajnici apărători, în grele vremuri de restrişte, ai neamului, limbii şi ţării. De apreciat truda îngrijitorilor ediţiei (Marian Olaru şi Arcadi M. Bodale); aştept cu interes volumul II, în care s-ar putea să figureze şi Ion Iacoban, ajuns deputat în Parlamentul României, oponent al lui A.C. Cuza. Oameni care au fost...