Mircea Radu IACOBAN

Odată cu ostenirea iernii, îmi revin în amintire verile copilăriei, petrecute de dimineaţa până seara în lunca Sucevei. Păşteam vaca (o chema Vica) şi dădeam cu cosaşi la clean (cârlig din bold îndoit, „gută” din papiotele mamei). Apa Sucevei avea belşug de peşte. Taică-meu m-a învăţat să prind cleni şi mrene pe sub pietroaie, scotocind „vetrele” de sub maluri; o făceam amândoi cu spor, până când am dat peste o lighioană ce-o tot scoteam şi nu se mai termina. Era un biet Natrix-natrix, inocentul şarpe de casă; a băgat destulă spaimă în amândoi cât să ne lăsăm, o vreme, de cotrobăit prin taina cotloanelor întunecate. Am întors-o pe pescuit noaptea, cu lampa de carbid şi furculiţa-trident. Nu păzea nimeni pe atunci malurile, după război, ideea de braconaj încă nu prinsese cheag; văd şi-acum luminiţele care, în faptul nopţii, dansau peste apa neagră şi misterioasă…

Când „se dădea”, la Iţcani, marmeladă, era sărbătoare. Bomboanele, un soi de pietricele-dropsuri, au apărut o vreme, după care „s-au strâns”: venea Festivalul Mondial al Tineretului şi calica Republică Română trebuia să facă faţă cu zaharicale puhoiului de oaspeţi veniţi de pretutindeni, inclusiv din lumea în care bomboanele şi copilăria au fost una totdeauna… Până când nu ne-am mai putut apropia, noaptea, de râu: în lunca Sucevei a apărut imensul lagăr pentru deţinuţii politici aduşi să construiască rambleul noii căi ferate de sub Zamca. Trecerea interzisă! Mult se vorbeşte despre sinistra puşcărie din inima oraşului, dar lagărul cu trei rânduri de sârmă ghimpată a trecut în uitare...

Printre imaginile disparate încrustate aleatoriu pe retina copilăriei revăd şi strălucirea cutiuţelor cu gemuri fine şi dulceţuri – ajutor american. Picătură în ocean! Mai bine n-ar fi fost: o cutie de 50 g odată, alta, niciodată – abia te făcea să înţelegi că-n sufrageria lumii există şi altceva decât cartofii prăjiţi şi „chişleagul” mamei (văd şi-acum oalele rânduite în „zămnic”, acoperite cu foi din „Scânteia” şi puse ceremonios pe masă de trei ori pe săptămână, marţea, vinerea şi duminica).

În clasa I, zgâriam literele pe tăbliţe de ardezie; caietele şi cerneala aveau să apară mult mai târziu. Ghiozdan n-am avut niciodată, doar o veche servietă a tatei, pe care şcolerii mai mari mi-o azvârleau de la unul la altul până cădeau în colb cele două felii de pâine neagră unse cu untură…

La alegerile din 1946 (aveam şase ani) am primit de la frizerul Simcălă cea dintâi însărcinare politică: mi-a pus în braţe un teanc de manifeste şi m-a trimis să le împrăştii la mitingul din parcul gării. Văd şi acum scheletul sinistru postat pe hârtia roz-gălbuie: era menit să înfăţişeze starea mizerabilă a sănătăţii românilor în odiosul regim burghezo-moşieresc. În antiteză, graficul alăturat (ştiam să citesc; mama, învăţătoare, a ţinut să mă alfabetizeze de pe la patru-cinci ani) sugera cât se poate de elocvent marile realizări ale Republicii în domeniul sănătăţii. Un fochist mustăcios (avea să fie, repede, arestat) a pus brutal capăt incursiunii mele propagandistice risipind în vânt pachetul de manifeste: ”Mă, Ţâcă, nu vezi ce hârtie groasă, nu-i bună nici la ţigări”…

Parcă Vergilius spunea „şi de aceste lucruri ne vom aminti odată cu plăcere”. Adică, şi cele neplăcute vor trece, odată şi odată, în rândul suvenirelor demne de respectuoasă rememorare şi preţuire. Aşa să fie? Pe vremea copilăriei mele, tot românul visa la pâine albă. Acum, eu unul, cel puţin, duc dorul pâinii negre. Cea adevărată, românească în toate cele, de la spic la vatră, făr-de E-uri, făr-de ţiplă, vopsiri de camuflaj, reţete europene şi inscripţii englezeşti. Ciudat: aţi observat că pâinea nici nu mai miroase... a pâine? Pe vremuri, îi simţeai aromirea de pe celălalt trotuar. De la brutărie până acasă, o tot rotunjeam, ciugulindu-i mai întâi franjurii de pe margini, că ajungea la mama şi „tunsă”, şi pe jumătate. Astăzi, europenizaţi, o cumpărăm gata feliată. Urmaşii moşi-strămoşilor ce tăiau mămăliga cu aţa nu mai au vlagă să mânuiască un cuţit de bucătărie! N-o trece mult până când pâinea se va vinde gata mestecată, digerată şi... mai ştii?

Unde eşti, copilărie...