Mircea Radu IACOBAN

Sfârşit de an agitat: cu nici un chip nu-i dat românului să aibă linişte, barem acum, când vin colindătorii şi-i gata să se nască 2017! Prea puţin luat în seamă din pricina politicalelor agresive şi de-a dreptul enervante, la Iaşi a sosit, întâmpinat cu fanfara militară, trenul regal. Toată preţuirea pentru regalitate, deplină înţelegere pentru destinul lui Mihai I, unicul suveran supravieţuitor al celui de al Doilea Război Mondial şi, probabil, adevăratul actor principal în scenariul din toamna lui 1944. Istoria finalului marii conflagraţii pare a fi fost scrisă până la capăt: în linii mari, jertfa de sânge a românilor este respectată, iar basna cu „insurecţia” de la 23 august s-a mistuit în dreaptă uitare.

Stăruie, însă, un ecou întârziat, pe care nu izbutesc cu nici un chip să-l „traduc” până la capăt. Când nu ştiu ori nu înţeleg ceva, întreb, caut, răscolesc biblioteca, trudesc pe internet şi, până la urmă, o descurc. Ceea ce nu înseamnă că nu rămân şi „zone gri”, în care persistă nelămuriri, incertitudini şi jumătăţi de răspunsuri. Iată: nici acum nu pot pricepe care a fost mobilul şi mecanismul elaborării „Declaraţiei de la Budapesta” din iunie 1989, semnată, între alţii, de Ariadna Combes (fiica Doinei Cornea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Vladimir Tismăneanu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Neagu Djuvara, Sanda Stolojan ş.m.a., textul primind şi aprobarea regelui Mihai. Din partea ungară, un buchet la fel de impozant de semnături, din care nu lipseşte aceea a viitorului ministru de externe Geza Jeszensky. Declaraţia s-a transmis la BBC şi la Europa Liberă cu titlul „Apel către românii din România” şi sugera ideea că românii şi maghiarii s-ar fi format în aceeaşi arie geografică, iar Transilvania ar reprezenta „un spaţiu de complementaritate” care, drept consecinţă, poate reclama autonomie faţă de statul român.

Să admitem că teza autonomistă explicită reprezintă doar contribuţia comentatorilor exaltaţi dintr-o „anumită parte” a presei române, numai că formularea din textul Declaraţiei este cât se poate de clară: se cere pentru maghiarii din Transilvania, între altele, „Dreptul la o reprezentare politică autonomă”. Am tot temeiul, azi, să mă întreb ce i-o fi mânat pe semnatari în luptă? Declaraţia s-a dorit un bobârnac la adresa naţionalistului Ceauşescu, căruia, în iunie 1989, nimeni nu-i întrevedea sfârşitul de la Târgovişte şi nici nu se întrezărea, atunci, „spiritualizarea” graniţelor în UE? Semnatarii îşi propuneau să salveze de malnutriţie şi oprimare doar o parte a românilor? Să fi fost încă o încercare de tip Valev, prin care se iniţia o fractură economică şi socială, urmând ca Transilvania să devină un fel de periferie a Ungariei? Un adevărat act de trădare naţională, cum afirmă alţi comentatori? Un simplu manifest iredentist, coafat în ţinută terminologică europeană? De ce l-or fi iniţiat şi semnat românaşii noştri?

Conceptul „spaţiu de complementaritate” nu-i decât un eufemism, şi evoluţia prezumată de iniţiatori ar conduce, evident, la o anexare economico-financiară, urmată de fireşti consecinţe politico-administrative. Şi, evident, în cele din urmă, la unirea de facto a maghiarilor în mare parte din graniţele existente înainte de Trianon. Tot „şpilul” aflându-se în încărcătura de sens a termenului „complementaritate”. Dicţionarul spune că ar însemna „însuşirea de a fi alcătuit din părţi complementare”. În limbajul europenizat al cancelariilor, dar nu numai acolo, termenul se utilizează în exces: biserica şi ştiinţa s-ar afla în relaţie de complementaritate, aceeaşi este relaţia dintre medic şi pacient ori între Hong Kong şi partea continentală a Chinei. Încurcate-s căile terminologiei, mai ales când este utilizată pentru a înceţoşa, în loc să lumineze!

Au trecut mai bine de 27 de ani. Încă mă-ntreb de ce oare, în tot acest lung răstimp, doamna Combes nu şi-a propus să cerceteze şi eventuala complementaritate dintre români şi basarabeni, mult mai pregnantă decât aceea dintre români şi unguri. Ciudatul demers din 1989, din orice unghi l-ai examina, rămâne înţepenit între greu explicabil şi inexplicabil. Era necesar şi util atunci României? Nici vorbă! Comunistă sau nu, ţara rămâne ţară şi numai bieţii noştri kominternişti şi-au permis să justifice răşluiri teritoriale.

Cufundat în veche nedumerire, admir de pe peron sosirea trenului regal întâmpinat de autorităţi cu gardă militară şi pândesc ivirea la fereastră a fostului meu actor, principele Radu Duda (în paranteză fie spus: un bun, talentat şi serios profesionist) – rămânând să aştept, din partea Casei Regale, răspunsul care să desluşească întrebarea simplă „ce-i cu Declaraţia de la Budapesta”? De ce s-a semnat, de ce s-a însuşit? Cui prodest? De ce se tace?