Mircea Radu IACOBAN

Din nou despre „Mihai Ursachi în documentele Securităţii”. La urma urmei, ce-a fost cu tevatura stârnită de Securitate în jurul lui Mihai Ursachi? Acuza ce i se aducea în primii ani de „urmărire informativă” era... ca să fie: „scrie poezie metafizică”. Ei, şi ce? Aş spune chiar că intruziunea „organelor” până şi-n viaţa lui personală a determinat o radicalizare a poetului, care a culminat târziu, odată cu interviul difuzat de Europa Liberă în 1981. Numai că, atunci, Ursachi se afla „după gard”, în SUA, şi intenţiona să solicite azil politic, pentru acordarea căruia trebuia să probeze gesturi disidente.

O altă acuză, la fel de încropită din „cuţite şi pahară”, era aceea că „se află în atenţia cercurilor reacţionare din exterior” (1980). Din nou am spune „Ei, şi ce?”, numai că nu pot fi înţelese realităţile „epocii de aur” recurgându-se la criterii valabile azi. „Cercurile” erau interesate (şi motivate) în primul rând de opera lui Ursachi, net individualizată în poezia română a vremii, drept pentru care, la un moment dat, alături de Marin Sorescu (se detestau reciproc!), ieşeanul se număra printre cei mai traduşi dintre scriitorii noştri. Oricum, reacţia Securităţii faţă de „obiectivul Ursu” este net disproporţionată, lăsând impresia că-i premeditat şi voios întreţinută: „avem şi noi, la Iaşi, disidenţii noştri”, ceea ce conferea „organelor” locale un plus de importanţă naţională.

Filaje peste filaje, care consemnau conştiincios, cu menţionarea orei şi a minutului, faptul că „obiectivul” „a privit un flanel” într-un magazin şi „o pereche de cizme” în altul, percheziţii la domiciliu, oficiale şi neoficiale („se va organiza o percheziţie secretă” – 1977, p. 255) şi, mai ales, învăluirea „obiectivului” cu o impresionantă reţea de turnători. Unul dintre ei, legendat ca „Stan Petru”, a semnat nu mai puţin de 92 (!) de delaţiuni, unele pe mai multe pagini – ar fi o carte! – din care se vede mai întâi că posedă o scriitură de cert nivel intelectual, apoi că-i membru al US, că avea acces în toate redacţiile şi, mai ales, că se afla în vechi şi trainice relaţii de amiciţie cu „obiectivul”. Cine să fie? Ar trebui să-l cunosc, încerc să-l identific şi nu izbutesc, mai că aş oferi, ca-n filmele americane, o recompensă celui ce poate decripta „enigma Stan Petru”!

Alţi informatori sunt, cu tristeţe, recognoscibili; unii au şi părăsit această lume... Dacă „obiectivul” întâlnea pe stradă şi schimba două-trei vorbe cu un cunoscut, sau, şi mai alarmant, cu un necunoscut „organelor”, persoana respectivă primea calitatea de „legătură”, căpăta un indicativ şi urma identificarea. Aşa a intrat în mecanismul informativ „legătura Uţa”, descrisă în amănunt: „forma generală a feţei ovală, ten brunet, nas drept, buze subţiri, bărbie rotundă” etc., etc., filatorul făcându-şi treaba până la capăt, ajungând, adică, să citească, pe uşa „legăturii”, cartea de vizită: „Ana Mâşlea” (poetă cu volume publicate, din momentul acela fişată la „Secu”).

Pentru eficientizarea urmăririi erau organizate aşa-zisele „momente operative”, fără prea mult succes în cazul „Ursu”: „Cu toate că reţeaua informativă a fost dirijată să-l invite la restaurant, acesta a refuzat” (p. 190). Poetul începea să aibă suspiciunile lui, de asemenea identificate şi raportate: „Nu are încredere în colegii lui de breaslă, în fiecare este sigur că se ascunde un duşman al său, care-l spionează pentru a-l pârî”. Ceva dreptate, avea!

Cum şi autoarea cărţii recunoaşte, iar noi, ce i-am fost în preajmă poetului întărim, „Mihai Ursachi avea bizareriile sale”. Productivul Stan Petru intuieşte aici un reflex de autoapărare: „pozează ca trăsnit, mai aiurit decât este în fond” (1974). Între ciudăţeniile lui, o anume mitomanie, care avea să trimită Securitatea pe piste greşite: „mi-a vorbit despre o carte care i-a apărut în America, o carte de poezie editată de un grup de cinci oameni care au investit bani şi care-i fac reclamă să se vândă. Dacă suma primită pentru carte va trece de 10.000 dolari, voi pleca în Canada”. Fabulaţii: nici în 1973, nici după aceea, nu i-a apărut vreo o carte în SUA, numai că Securitatea a luat-o de bună şi se agita acum pentru... aducerea valutei în ţară! Ridicol! De altfel, mai târziu, după ce călătorise destul de mult peste hotare, Ursachi a trebuit să tragă alte concluzii: „Acolo nu interesează pe nimeni poezia şi numai dacă ai bani poţi fi publicat” (1978).

Interesant ar fi dacă Ioana Diaconescu ar renunţa la secretizarea unui nume redus la puncte-puncte, chiar dacă precizarea ar fi, cine ştie, incomodă: „Bătrâne, eu nu plec din Ţara Românească, chiar dacă ar veni [...] la conducere”. Cine, adică? Ar fi relevantă pentru întregirea portretului unui „mare poet care, fără să se manifeste prin gesturi explicite de disidenţă, a înţeles să rămână un om liber. O libertate atât literară, cât şi existenţială”.