Mircea Radu IACOBAN

Picasso se întreba „ce reflectă mai bine chipul omului, fotograful, oglinda sau pictorul?”, astfel sugerând o eventuală egalitate a şanselor între cele trei modalităţi de păstrare a imaginii dincolo de fulgerarea clipei. Dacă doar atât ar fi vrut să afle Picasso, întrebarea n-avea rost: martor mut şi insensibil, oglinda deţine funcţii fizice imposibil de translat în spaţiul picturii ori fotografiei. De fapt, pictorul se referea la revelarea chipului interior, cel care întâi de toate interesează şi-n arta fotografului, şi-n cea a plasticianului. Mi-am amintit interogaţia lui Picasso răsfoind albumul „Ipostaze foto boeme ieşene” datorat lui Marcel Cahniţă, apărut recent la „Junimea”. Pentru mine este un autentic album de familie: nu numai că pe aproape toţi cei pozaţi aici i-am cunoscut îndeaproape, dar de mulţi m-a legat o lungă prietenie, unora le-am publicat cărţile de debut (Mihai Ursachi, Grigore Vieru, Magda Ursache, Al. Zub, N. Turtureanu, Val Gheorghiu, Şt. Oprea, Gr. Ilisei ş.a.) şi-mi vine greu să conced, privindu-i zâmbitori în pagina tipărită, că „odată fotografiat, obiectul devine parte a trecutului”.

Katherine Mansfield spunea chiar că „De îndată ce moare un om, îi moare şi fotografia”. Cred mai degrabă că-i exact pe dos: abia atunci fotografia capătă viaţă proprie, vegheată tutelar de umbra celui ce s-a stins. Cartea lui Cahniţă apare într-un moment aniversar: cu exact 40 de ani în urmă, şi tot la „Junimea”, se edita întâia tipăritură similară: albumul „Vreme trece, vreme vine”, dedicat de Const. Liviu Rusu Iaşului eminescian şi amintirii poetului nepereche. Multe s-au schimbat din 1976 şi până acum, inclusiv într-ale fotografiei, ce a lepădat din mers bobina de film, camera obscură, revelatorul, fixatorul, copierea – operaţiuni prezentând reale riscuri tehnice – culoarea a devenit regulă, iar memoria cardului „înghite” mult mai multă imagine decât cele 24 de poziţii ale peliculei foto – toate la un loc făcând ca întreaga greutate să apese pe momentul declanşării. Cum ar veni, momentul adevărului, apt să confere gestului acreditare artistică ori să-l lase în anonimatul meşteşugăresc şi-atât.

Cahniţă face un adevărat act de frondă într-o lume tot mai agresiv colorată, revenind la elocvenţa fotografiei sepia. Spectaculosului rogvaiv ce domină ecranul veacului i-a preferat paşnica monocromie, considerată mai aptă să susţină revelaţii caracterologice. De altfel, se spune că fotografia color surprinde întâi de toate hainele, pe când cea alb-negru, sufletele. Datorită „simbiozei între om şi aparat” de care vorbeşte V. Ciucă în prefaţa albumului, fotograful izbuteşte nu puţine performanţe de investigare a psihologiei personajelor. Privitorul intuieşte erudiţia respectuoasă, întoarsă către ceilalţi, a lui Dan Hăulică, bonomia hâtră a lui Valeriu Cotea ori sensul zâmbetului resemnat al Zoei Dumitrescu-Buşulenga, aflată în căutarea altor temeiuri, mai adânci, poate, şi mai adevărate.

Şi fiindcă la fotograf toată lumea zâmbeşte (o excepţie: Mihai Ursachi), iată alte câteva zâmbete decodate: al lui Păunescu, parcă aflat sub semnul versului „Bucuros de întristare” (Lesnea), al profesorului Ciopraga, avertizând asupra zăcământului de adâncă seriozitate ce-l străjuieşte, apoi zâmbetul lui Aurel Leon, cu care ne-a sedus „bădia” cel cu prea multe chipuri, al lui Mircea Popovici, detaşat de toate cele odată cu a doua întoarcere a clepsidrei care i-a menit întâi succesul şi abia apoi ucenicia, zâmbetul-mirare-mută al lui Bogdan Ulmu, ameninţând surprinzătoarea plecare definitivă... Dar şi încruntarea lui Emil Iordache, strânsă-n portativul celor cinci cute ale frunţii, ca şi ipostaza de sfinx glacial a lui Sabin Bălaşa (de fapt, un extrovertit greu de strunit dincolo de agora...) ori faciesul de martir din zorii creştinătăţii al lui Grigore Vieru. Fiecare fotografie e-o invitaţie la reflecţie pe marginea unei propuneri de cunoaştere mediată – nu atât de obiectivul camerei, cât de ştiinţa declanşării aparatului. Cahniţă a izbutit să surprindă imagini cu adevărat revelatoare, conjugând semnele realităţii ce s-a mistuit cu acelea pe cale să refugieze în galeriile fotografice.

N-aş încheia înainte de a observa că în album apar poze de grup cu scriitori aflaţi, conform legendelor însoţitoare, „între oameni politici” (p. 32) ori „între oficialităţi” (p. 33), dar toate mai vechi de două decenii, nici una postrevoluţionară. De unde se vede câtă preţuire acordă noua noastră „clasă politică” artei în genere şi literaturii în special.