Mircea Radu IACOBAN

Scriam într-un articol recent despre declaraţia lui Șolohov Jr., care, în 1992, şi-a adus cazacii de pe Don să lupte de partea Tiraspolului în războiul de la Nistru, spre „a apăra Basarabia lui Puşkin”. Numele poetului mi-a reînviat o imagine din amintirile adolescenţei: coperta cărţii „Puşkin”, din pricina căreia am fost singurul licean din Suceava respins la primirea în UTM (de fapt, mi-au fost găsite în servieta de şcolar două „otrăvuri burgheze”, nu una: „Câinele din Baskerville” de Conan Doyle şi „Pouchkine” de Henry Troyat, editată la „Plon” în 1946; ambele mi le împrumutase, în mare taină, profesorul de română Ștefănescu). Academicianul francez Troyat (rus de origine – îl chema Lev Tarasov) comentează, între altele, exilul lui Puşkin la Chişinău – de aici neaşteptata conexiune cu isprăvile fiului celui ce a scris „Pe Donul liniştit”. Astăzi, una dintre cele mai importante străzi ale Chişinăului se numeşte Puşkin. Bustul lui tronează în parcul central. Trubeţkoi, istoricul literar la modă pe vremea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, susţinea că prezenţa exilatului Puşkin la Chişinău „a luminat” Basarabia, deschizându-i „porţile culturii ruse”. Toată preţuirea noastră pentru autorul lui „Evghenii Oneghin”: poetul îşi merită statuie oriunde în lume, cu atât mai mult la Chişinău. Ca să vorbeşti despre „Basarabia lui Puşkin” s-ar cuveni însă să se fi înfiripat o cât de mică legătură de suflet între poetul exilat şi norodul în mijlocul căruia a fost obligat să trăiască, întemeiată dacă nu chiar pe iubire şi preţuire, barem pe o brumă de respect reciproc. Cartea lui Troyat (care avea să mai scrie şi despre Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Pasternak ş.a.) depune mărturie în celălalt sens: Puşkin i-a detestat pe moldoveni. Chişinăul era (de altfel, ca şi atâtea oraşe ruseşti...) un târg glodos al contrastelor violente, în care protipendada îşi omora timpul cu nesfârşite partide de cărţi, cu baluri menite să exhibe toaletele aduse din Apus, cu dueluri şi aventuri amoroase de scandal. Un oraş cu mii de analfabeţi şi cu o pătură superficială de franţuziţi parcă descinşi din „Chiriţa” lui Alecsandri. Poate cam aşa vedea şi înţelegea Puşkin cele ce petreceau în noua gubernie (a ajuns pe malul Bâcului la opt ani după 1812 – rusificarea încă nu se produsese decât la etajul şi-n cotloanele administraţiei ţariste). Nu i-a scăpat, însă, prezenţa sumedeniei de moldovence frumoase şi, comenta poetul, teribil de... proaste (!) – ceea ce nu l-a împiedicat să le înşire una câte una pe răbojul cuceririlor. Părăsesc aici izvorul Troyat, pentru a reproduce câteva dintre opiniile exilatului culese din alte surse. Cum ar fi: „Printr-ale ţigănimii mutre / Sunt ca un Orfeu printre cutre / Eu, printre moldovence proaste (...) Mai bine zis printre maimuţe / Sunt leu şi cal de Amudan / Pe al măgarilor tăpşan.” Sau: „Ce moldovence-am cunoscut / Frumoase, dar atât de proaste...” Despre oraşul în care şi-a petrecut patru ani din viaţă „cu fundul în sfântă relaxare”: „Oraş de hulă, Chişinău / Te-oi blestema viaţa toată / Din păcătosul cer al tău / Spre casele duhnind mereu...” Se considera „om păzit de Dumnezeu” şi nu pierdea nici un prilej (relevante sunt mai ales scrisorile) să-şi arate dispreţul suveran pentru Moldova şi moldoveni, cărora le meneşte „Nici o libertate turmelor / Ele sunt bune de tuns şi zugrumat / Soarta lor este din veac / Doar cnutul şi jugul”. Revin la Troyat: poetul ţinea evidenţa cuceririlor amoroase schiţându-le chipurile (caricaturizate) şi îndosariindu-le în caietele sale, precum păstrează vânătorii pozele trofeelor aliniate la „tabloul vânatului”. Printre ele, şi un desen înfăţişând-o pe Calypso Polichroni, o gecoaică ajunsă la Chişinău, după peregrinări ieşene, în vălmăşagul stârnit de Eterie (vezi imaginea în ”Dunărea de Jos”, iulie 2016). L-a cucerit inteligenţa şi cultura grecoaicei (care vorbea turca, germana, greaca, româna, araba, franceza şi italiana), dar mai ales vestea, pare-se întemeiată, că a fost amanta lui Byron („o grecoaică ce a primit săruturile lui Byron!”). Ceea ce nu ştie nici Troyat, nici biografii lui Puşkin, este că serafica Calypso, care a inspirat scrierea „Șalului negru”, s-a călugărit în taină şi şi-a sfârşit zilele la Mănăstirea Neamţ. De câte ori treceam pe la Neamţ, coboram în osuar pentru a vedea încă odată craniul delicat, inscripţionat brutal pe fruntea ce a primit sărutările lui Bayron şi Puşkin, cu vopsea neagră, „Calypso”. La revoluţiunea din 1989, care n-a ocolit nici mănăstirile, craniul grecoaicei a dispărut fără urmă şi, de atunci, osuarul este lăcătuit. Unde s-o afla, cine şi de ce l-a sfeterisit? Iubita lui Byron şi a lui Puşkin călugărită la Neamţ în travesti (abia la spălarea rituală a răposatei s-a văzut că-i „parte femeiască”!), de ce nu s-a retras într-o mănăstire de maici, că-s destule în jur? De ce s-a călugărit, de ce tocmai la Neamţ, de ce atâta taină? Ce poveste!