Mircea Radu IACOBAN

„Eu nu scriu eseuri despre istorie, eu vă povestesc întâmplări trăite de oameni pe care i-am cunoscut” – avertizează proaspătul septuagenar N.D. Fruntelată, autorul unei mai puţin obişnuite apariţii editoriale: „Odată-n veac patria moare” (ed. „Semne”, 2016). Dacă nu-s eseuri, atunci, ce-s? Ar putea fi, să zicem, o carte de amintiri din copilărie, adolescenţă şi maturitate – ale autorului, rubedeniilor şi amicilor săi. Dar şi o incursiune în istoria recentă a românilor, văzută prin ochii unor martori niciodată (până acum) întrebaţi. Ori, de ce nu, o proză dedicată autenticului „Macondo” sud-dunărean unde se respiră „acelaşi aer cu sârbii îndărătnici şi iuţi de cuţit, cu bulgarii din Rila, cu macedonenii, cu croaţii, până la grecii nebuni ai răscoalelor lungi şi zadarnice, fiind ei o prelungire a sufletului nostru” (de menţionat că autorul este neam de „armâni” stabiliţi cândva, demult, în câmpia mehedinţeană). După cum ar mai putea fi considerată această ciudată carte autobiografia unei generaţii dezamăgite. Sau, de ce nu, o colecţie pitorească de portrete din lumea satului oltenesc – altul decât Liliecii lui Sorescu şi evident mai altfel decât cel al lui Moromete, reprezentant tot al câmpiei dunărene, dar adiacent perimetrului muntenesc.

Până la urmă, cinstit vorbind, tot de eseistică-i vorba, fiindcă naraţiunea este constant intersectată de comentarii docte, generalizări, paranteze polemice, trimiteri la surse din Antichitate până la zi şi autointerogări adeseori sentenţioase („La noi toate vorbele au călătorit, s-au împreunat, s-au iubit ori s-au urât, dar au trăit împreună, le-am înţeles şi ne-au înţeles”). Prin fiecare pagină a cărţii trece ca o adiere duhul „Patriei mele ca o mamă a Balcanilor, ori pur şi simplu ca o femeie care-şi iubeşte copiii pierduţi în istorie. Patria mea, ca o câmpie în care n-ai voie să strigi, doar să şopteşti, pentru că vântul face totul, el duce vestea şi povestea despre noi şi dincolo de viaţa noastră şi de moartea noastră”.

Scriind tot în acest colţ de pagină despre precedenta carte a aceluiaşi autor, „Lambretta”, remarcam ceea ce sare tuturor în ochi de la primele pagini: extrem de pitoreasca onomastică, adevărată voluptate oltenească, fără grave intenţii peiorative în sine, dar sugerând etichetări identitare în temeiul cărora se înfiripă o spectaculoasă diversitate caracterologică. La lista de atunci se pot adăuga acum alte nume, la fel de poznaşe, foste cândva porecle: Telică Hâţ, Titu Stăruială, Ana lu’ Treanţu „fostă verde ca pătlăgica, acum roşie ca racul”, Puiţa lui Bâlbără, Fidel al lui Morândău, Dragalina lu’ Vâzdâc, Jenică Dovlete, Nelu Izmană, Vica lui Cioromela, Păsărica lu’ Trapanezu, Constanţa lui Purdă şi tot aşa înainte. Să recunoaştem: nume imposibil de inventat! Numai că şi onomastica, şi istorioarele ce-o cuprind (formidabil episodul visului în care scriitorul îşi vede părinţii trecuţi „dincolo”, dimpreună cu sora moartă în copilărie – „ţi-am adus-o s-o vezi, spune mama, a mai crescut de când n-o ştii”...) alcătuiesc doar o dimensiune a cărţii, nu reprezintă decât la prima vedere cartea în sine. Care-i mult mai gravă, întorcându-ne cu gândul la versul lui Alecsandri „C-aşa e lumea, o comedie!” – fiind vorba despre destinul românilor, descifrat pas cu pas, mai întâi din povestirile bunicii, apoi văzut prin ochii copilului nedumerit, spre a se ajunge la deplina şi duruta înţelegere a maturului uimit de tratamentul rezervat din totdeauna românilor de către marile naţii şi puteri europene: „Elita românească a plecat în puşcării, Bărăganul şi Aiudul au înghiţit istorie culturală, socială, militară, sub ochii blânzi ai Aliaţilor occidentali pe care i-a durut în cur încă de pe vremea când fiii lui Brâncoveanu erau decapitaţi la Stanbul”.

Mari şi dramatice momente ale istoriei noastre recente (Primul şi al Doilea Război Mondial, colectivizarea, persecuţiile politice, deportările, evoluţiile post-1989, marile trişări) reînvie într-o „comedie umană” povestite de cei care le-au trăit şi consemnată cu fidelitate în filele cărţii. Autorul se simte dator să aşeze concluzii cu care poţi ori nu poţi să fii de acord până la capăt, dar care nasc oricum necesara îngrijorare: „Va fi târziu, va fi toamnă lungă şi rece, mă tem că Patria nu va mai fi. Poate oamenii da, dar goliţi de iubire şi fără sentimentul rădăcinilor, o ţară de locuit, nu de apărat şi de jertfit, o ţară de vorbe, aruncată în vântul istoriei de marii făcători de jocuri din Est şi din Vest”.

Aferim!