Mircea Radu IACOBAN

În portul Hersonisos din insula Creta, la plimbarea de seară pe faleză, descopăr... două gâşte: un gânsac ocrotitor şi supusa lui consoartă. Staţiunea geme de turişti din toată lumea, aici e porţiunea de promenadă cea mai mofturoasă, plină de magazinaşe şi magazine, taverne, saloane de masaj, puncte de plecare în excursii terestre şi marine, aici e raiul plimbăreţilor ce-şi etalează nurii în ţinute de seară. Ce să caute două gâşte în vălmăşagul policrom din inima staţiunii? De încurcat, nu încurcă pe nimeni, fiindcă stau ca sentinelele-n post lângă o tufă mediteraneană cu umbră puţină din faţa postului de poliţie portuară. Nu se mişcă decât atunci când, rar, îşi arcuiesc gâturile pentru a sorbi vreo picătură din apa mâloasă rămasă pe fundul unei tăviţe din plastic, făr-de rezultat: nu mai au cum prinde-n cioc strop de apă, soarele a uscat şi pârjolit totul, dar o fac cu rutina gestului şi cu nădejdea că, cine ştie... Sunt 34 de grade la umbră, aripatele rabdă nemişcate, ai senzaţia că-s în misiune! Dau fuga două străzi mai jos şi cumpăr o sticlă de apă plată. Când încep să torn, gestul este salutat cu gâgâieli entuziaste. Se reped, beau, gâgâie, beau. Le-am fericit! După ce-mi fumez pipa de seară, o iau către hotel. Când mă uit în urmă, surpriză: gâştele după mine! Asta-i bună, sper că nu m-au ales de tutore, culmea ar fi să mă-ntorc la hotelul de patru stele urmat de două gâşte! Grăbesc pasul şi, când întorc capul, constat că, între timp, cotiseră la dreapta, pe o cărăruie pietroasă ce pare a nu duce nicăieri – înseamnă că au, pe undeva, un domiciliu, nu-s chiar de capul lor...

A doua zi, trec special prin faţa poliţiei portuare: amândouă gâştele se află în acelaşi loc, la datorie, de parcă ar fi mascotele autorităţilor portului. Nu mai au tăviţa cu apă; probabil, i-a tras un şut vreun turist vesel şi prea expansiv. Găsesc un pahar de plastic, cumpăr apă minerală şi torn. Acelaşi cunoscut gâgâit de întâmpinare, numai că, grăbindu-mă, am cumpărat apă carbogazoasă: bulele sperie şi gâştele renunţă, protestând ofuscate. După care îşi reiau postura de dorobanţ la podul de la Cernavodă. Ca să le fiu, totuşi, cumva de folos, aduc pop-corn (2 euro cornetul!) şi sunt din nou refuzat – probabil, nu prea ştiu ce-i aia... A treia, a patra zi, trec din nou pe acolo tot mai curios. Amândouă prezente! Încerc să-l descos pe vânzătorul de bilete la staţia mini-carului, poate ştie care-i povestea şi rostul ciudatelor personaje. Aflu doar că amândouă vin pe la ora 9 şi pleacă seara, după 17. De ce şi pentru ce, nu ştie. Măi, să fie! Iată că iese un gradat de la postul de poliţie. Am şanse: o rupe binişor pe franţuzeşte. Este aici doar din luna mai, le vede în fiecare zi, nu ştie ce hram poartă. Se zice, dar militarul nu-i sigur, că, în anii trecuţi, un fotograf ambulant le folosea ca mascote, să atragă clienţii. Cică fotograful a murit încă în sezonul trecut, iar gâştele au rămas punctuale şi vin zilnic la ratata întâlnire. Poate-i aşa, poate vin doar să admire zborul razant al pescăruşilor din port – şi gânsacul, şi gâsca au penele aripilor retezate la jumătate cu foarfecele. N-or să zboare niciodată. Au, cum se vede, un stăpân, dar prieten pare a le fi rămas doar răposatul fotograf ambulant. Ce ciudăţenii!

PS

După ce vreme de trei zile am tot conversat gimnastic cu camerista ce ştie engleză cât ştiu şi eu, s-a întâmplat să drăcui când m-a stropit apa duşului... şi aud ce mă aşteptam mai puţin: „Doar n-oţi fi român!” Mică-i lumea! Femeia e din Câmpulung (de fapt, din Deia), o cheamă Artemisia Mărcuş (aici, desigur, va deveni Markus, tot aşa cum bunicu-meu Haralambie Iacoban din Comăneşti, căruia i-am găsit în 2002 mormântul la Montreal, are scris pe crucea din Canada numele „Harry Jakob”.) Artemisia a intrat ilegal în Grecia în 1996, trecând fraudulos, pe jos, graniţa din Macedonia. Acum are drept de muncă, drept de rezidenţă, şi mă roagă să duc în ţară salutări din insula Creta pentru sora ei din Suceava, Iuliana, pentru altă soră, Lucia, de la cabana „Pietrele arse”, pentru fosta prietenă ce lucrează (o mai fi acolo?) la Pensiunea „Lucreţia”, pentru... şi pentru... Aici nu prea are cu cine vorbi româneşte, dar altfel e mulţumită: o văd împingând conştiincios, de dimineaţa până seara, căruciorul încărcat-vârf cu cearceafuri şi prosoape, spre a gospodări cele 28 de camere care-i revin la Hotelul „Manus Maria”. Am întrebat-o de ce a plecat din ţară. Răspunsul merită memorat:

- D’apoi, dă...