Trăim bine!

O evidență: noi, românii, trăim prost – dar numai comparativ cu alții, nicidecum mai prost ca… oricând. Lamentația „mai rău ca niciodată” este pe jumătate alintătură nesinceră, pe jumătate izvorâtă din nostalgia tinereții pierdute: cândva totul era minunat fiindcă și noi eram minunat de juni. S-a dus vârsta falnicei Veneții, romanța avertizează că „azi totul s-a schimbat”, din rădăcină chiar, iar drăcușorul cârcotaș ascuns în fiecare din noi își scoate coarnele: păi, era mai bine altădată. Dacă s-ar putea face abstracție de constrângerile moral-politice ale „epocii de aur”, dar și de avatarurile vieții de zi cu zi, trecute mult peste orice limită a suportabilului, ar intra în discuție chestiunile de ordin material. Oricum ai lua-o, evidența e evidență: orașele-s năpădite de viloaie, străzile bucșite de mașini, avioanele către destinații de vacanță nevisate cândva, pline-ochi, în magazine găsești tot ce vrei și nu vrei. Asta, în mare.
Dar în amănunt? Amintiți-vă de lucrurile simple, minore, neglijabile, fiindcă și fleacurile pot fi relevante. De pildă, telefonul. Prin anii ’60-’70 (presupunând că ai obținut aprobarea să deții un post telefonic – și nu era deloc ușor!) ridicai receptorul și începea așteptarea… venirii tonului. O convorbire interurbană era adevărată aventură! Noi, bătrânii de azi, treceam apelurile finalizate printre victoriile zilei! Da’ uite că n-am murit! În primele clase, la școală scriam (adică, zgâriam) pe tăblițe de ardezie. Țin minte și acum prima hartă schițată pe plăcuță: apa Iordanului, cum o desena pe tablă, la Ițcani, vertical și tremurat, popa Vedeanu. Azi, puștimea se deprinde să tasteze la calculator încă de la grădiniță. Nouă, ni s-a dat voie la cerneală și condei abia din clasa a III-a. Și n-am murit.
Își închipuie cineva, la începutul mileniului 3, că au putut exista, la noi, cartele pentru îmbrăcăminte? Au fost: hainele se dădeau „pe puncte”. Un costum la trei ani, un palton, la patru. Nu-ți puteai cumpăra de-odată și cămașă, și maieu: ori una, ori alta. Am făcut facultatea purtând mantaua de ceferist a tatei întoarsă pe dos. Și n-am murit. Din pricina Festivalului Mondial al Tineretului, toate bunătățile au fost strânse pentru oaspeți. Țin minte cum, după festival, se striga pe ulițele Sucevei: „Se dau bomboaneee!!” Și „se dădeau” – câte una sută de grame dropsuri de căciulă și o singură dată. Le-am înhățat și am fost fericit: n-am murit.
Mai știe cineva ce-i acela „tren mixt”? Am găsit în arhiva Asociației Scriitorilor din Iași decontul profesorului Ciopraga, care voiajase de la Fălticeni la Iași, cu clasa a III-a, într-un tren mixt (vagoane de marfă și de călători până la Dolhasca – acum pe-acolo nu mai e tren deloc): îl aducea pe Labiș la Iași, în 1952. Clasa a III-a însemna bănci de lemn, tren mixt, adică manevră la toate porțile. Ei, și? Au ajuns.
Noile cămine ale Universității din Iași le oferă studenților (înstăriți) confort hotelier: doi într-o garsonieră înzestrată cu bucătărie și de toate. Am locuit, în 1957, la Căminul „Eminescu” al aceleiași Universități: eram 41 într-o cameră, becul din tavan nu se stingea niciodată. Și am scăpat cu zile. Nu erau reviste, nu erau edituri, la cinematograf rulau doar filme rusești în care partizani bărboși nu osteneau să secere nemți cu nemiluita, nici radio n-aveam, doar difuzor ce transmitea minunăția de emisiuni locale. Făceam focul cu coceni, în bucătărie, să se încălzească toată casa, aduceam apă de la fântâna de peste drum, cele câteva mașini din Suceava zăceau în prostie la bariera Ițcani, azi dispărută, unde manevrele nu se terminau niciodată…. Acum, nu ne mai ostenim nici să tăiem pâinea, c-o luăm gata feliată, nici să urcăm câteva trepte, că funcționează scara rulantă, nici să scriem epistole, că este internet, nici să dăm cu mătura, că de aia-i aspiratorul, nici să mai punem ventuze, că ni-s pline sertarele cu antibiotice, nici… nici…
Asta să însemne că trăim barem mulțumitor, fie și comparându-ne cu noi înșine? Greu de recunoscut! De nu s-ar fi furat atât, România era departe – iar românul, desigur, tot nemulțumit. Aici, avea dreptate, în felul lui, Ceaușescu: totdeauna „este loc pentru mai bine!” Numai că binele nu cade din cer. Câtă vreme politica românească nu construiește, ci se reduce la distrugerea adversarului și-atât, țara rămâne pretext de discurs electoral și românul îndreptățit, până la urmă, să ofteze: rău cu rău, dar mai rău fără rău.