Mircea Radu IACOBAN

Am primit, de la Chişinău, o carte de-a dreptul incredibilă, semnată de Vasile Bahnaru, doctor în filologie romanică, directorul Institutului de filologie al Academiei Republicii Moldova, şi intitulată „Calvarul limbii române în timpul dominaţiei sovietice”. Este, de fapt, o culegere de documente pentru întâia oară publicate, însoţită de un solid studiu introductiv. Greu să afli răbdarea şi puterea s-o citeşti până la capăt, într-atât irită absurdul situaţiilor, derivat din reaua-credinţă a majorităţii personajelor cărţii: de la primele pagini ale stenogramelor simţi îndemnul s-o închizi şi s-o dai uitării – prea multă şi prea greu de suportat imbecilitatea agresivă pusă să defileze sub steagul dialogului academic! Sigur că-i simplu să afuriseşti acum, la adăpostul prefacerilor petrecute în destinul Basarabiei şi al celor aproape şapte decenii scurse, neuitata Sesiune comună a Academiilor de la Moscova şi Chişinău menită să legitimeze şi să legifereze definitiv statutul „limbii moldoveneşti”, dar dacă te pui în situaţia celor care, în plin stalinism, ar fi îndrăznit să calce alături de „linia partidului”, înţelegi că a fost vorba de o inegală luptă crâncenă, care şi-a avut eroii şi trădătorii ei.

Riscurile erau enorme: vorbind „cum nu se cuvine” într-o împrejurare similară, scriitorul Nicolae Costenco a ajuns în Siberia şi s-a întors din deportare după 14 ani! Pe de altă parte, istoria e istorie şi nu văd cum şi de ce s-ar trece pudic sub tăcere astfel de momente, pe cât de primejdios tensionate, pe atât de revelatoare pentru curajul civic obligat să însoţească şi să susţină, cât se poate de riscant, elocvenţa argumentului ştiinţific.

Cum bine se ştie, existenţa unei „limbi moldoveneşti” de sine stătătoare este şi acum promovată de anumite cercuri pro-moscovite, foarte vocale în ultima vreme, ca argument hotărâtor pentru susţinerea aberaţiei „popor moldovenesc apărut în urma simbiozei între dacii estici şi populaţia est-slavă”. Revelator şi de trist haz rămâne faptul că Sesiunea din 1951 dedicată „limbii moldoveneşti” s-a ţinut... în limba rusă (!), iar printre oaspeţii susţinători ai tezelor moscovite se aflau „savanţi” care habar n-aveau de limba vorbită în Basarabia şi nu posedau elementarele noţiuni de lingvistică generală necesare într-o astfel de dezbatere! Sintetizând şi enumerând „credinţele” moldovenismului primitiv, autorul menţionează câteva: „există o limbă moldovenească; există un popor moldovenesc diferit de cel român; ruşii ne sunt amici, românii, inamici; fericirea basarabenilor vine de la ruşi, iar toate nevoile de la români; românii sunt fascişti, ruşii, aliaţi”... etc., etc. Şi, desigur, Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu, Ion Creangă sunt moldoveni şi aparţin exclusiv istoriei şi culturii Republicii Moldova.

Întâmplător sau nu, Sesiunea din 1951 s-a desfăşurat la puţină vreme după ce Stalin „demascase genial” teoria lui Marr, susţinătorul caracterului de clasă al limbii şi condiţiei ei de element al suprastructurii. Drept pentru care, cum atestă stenogramele, toate luările de cuvânt începeau stereotip cu „geniul lui Stalin”, „stea călăuzitoare”, „corifeu al ştiinţei”, „lumină strălucitoare”, „contribuţie genială” şi aşa mai departe, iar la propunerea secretarului de partid al Academiei moldave, în Prezidiul de onoare al Sesiunii au fost aleşi... Stalin şi tot Biroul politic al PC(b)URSS (în primii ani de după 1944, şi la şedinţele de partid din România se păstra un scaun gol destinat „membrului de onoare” al Prezidiului, Iosif Vissarionovici Stalin...).

Academia sovietică şi-a trimis la Chişinău, cu sarcină precisă, „artileria grea”, în frunte cu acad. V.V. Vinogradov. De cealaltă parte, gazdele au invitat la discuţii, alături de lingvişti cu experienţă, tineri studenţi şi cercetători din alte domenii, din dorinţa de a lăsa impresia unei largi dezbateri libere. „Greul” trimis la înaintare era Ivan Dimitrovici Ceban, pe atunci directorul Institutului de istorie, limbă şi literatură, un antiromân mărginit şi feroce. Într-o discuţie particulară, autorul cărţii a căutat într-un fel să-l scuze, spunându-mi că „poate, nefericitul chiar credea în aberaţiile sale”. Aş! Credea ceea ce trebuia să creadă! Ivan Ceban – uitase de mult că, de fapt, îl cheamă Ion Ciobanu! – era convins că-i deplin îndreptăţit să lupte împotriva „închinăciunii în faţa Asfinţitului”, deoarece „burghezia reacţionară moldo-română a stopat dezvoltarea limbii moldoveneşti”, şi să propună „limboştiinţei” (cum denumea el lingvistica) excluderea „elementelor parazite româneşti” din lexic, chiar dacă ele figurau şi-n limba vorbită, şi-n operele clasicilor literaturii moldave. Marele interes al acestei Sesiuni rezidă din finalitatea ei... deturnată: până la urmă, în ciuda presiunilor, a riscurilor şi a desfăşurării de forţe, n-a fost să fie chiar cum voia Moscova. Voi reveni în tableta viitoare.