Mircea Radu IACOBAN

Înainte de a încerca să dezghiocăm miezul chestiunii, respectiv karma învăţăturilor lui Edward către tatăl său Iordănescu, mai aşezăm în pagină vreo două comentarii pe marginea calificării Naţionalei la Euro. Primul: parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior! Este profund incorect să aşezăm semnul egalităţii între calificarea de acum şi precedenta, când sita era de trei ori mai deasă. Cele 24 de echipe din turneul final reprezintă ţări ce acoperă aproape tot continentul. Pentru prima dată este mai mare numărul naţiunilor participante decât al celor necalificate – de unde se prezumă şi o recoltă financiară record pentru FIFA de pe urma televizărilor. De astă dată, la balul ofiţerilor participă şi plutonierii, sergenţii, ba chiar şi recruţii de talia Islandei ori Irlandei de Nord.

Dificultatea calificării fiind de trei ori mai redusă, un contabil antipatic ar propune să se opereze corecţii corespunzătoare şi în ceea ce priveşte primele-recompense – care, culmea, sunt mult mai mari decât atunci când competiţia era de trei ori mai grea! Fotbaliatorii care au jucat cel puţin mediocru majoritatea meciurilor din grupă primesc o primă de calificare egală cu leafa unui muncitor, funcţionar, învăţător pe durata a... 44 de ani!! Adică, un salariat trudeşte aproape întreaga viaţă pentru a câştiga cât „saltă” tricolorii dintr-un foc, başca sumedenia de prime intermediare! Şi-s invidios degeaba: asta e, dacă nu mi-a plăcut cartea...

O a doua chestiune se referă la tevatura făcută pe marginea fabuloasei „victorii” a juriştilor Federaţiei, cu poză în gazete, datorită căreia a fost îngăduită prezenţa publicului la ultimul meci de acasă. S-a spus şi s-a scris că inspiraţii avocaţi au izbutit să dezamorseze lucrătura prin care stupidele „materiale pirotehnice” susţineau acuza de... discriminare şi rasism! Numai că altul a fost temeiul amânării (şi nu desfiinţării) sancţiunii: mai exista o cale de atac, recursul la instanţa superioară; evident, nu se putea pune în aplicare pedeapsa înaintea verdictului ultim. Şi ceea ce n-au mai spus (şi scris) lăudătorii: acelaşi succes, cu aceleaşi argumente, l-au obţinut şi juriştii Federaţiei Maghiare. Care, sunt sigur, nu vor fi „omeniţi” nici pe departe cu primele acordate avocaţilor noştri...

Şi acum, la obiect. Edward Iordănescu (o fi existând şi Sfântul Edward? – că iconiţe n-am văzut) acordă un lung interviu „Gazetei sporturilor”. Tema: Puiu Iordănescu. Fără îndoială că nu ne putem aştepta la deplină obiectivitate: sângele apă nu se face şi aşchia nu sare departe de trunchi: „Eu fiind băiatul lui Iordănescu pot fi acuzat de subiectivism, dar şi în perioada lui Piţurcă spuneam aceleaşi lucruri pe care le spun acum: nu mai avem fotbal.” Aşa-i, vorbea despre Piţurcă, numai că... de rău. Ceea ce nu face şi-n cazul de faţă, tăticul e tătic. Teza principală a pledoariei lui Edi am putea-o rezuma astfel: ne-a calificat la World Cup o generaţie de aur, condusă de Iordănescu; acum, ne-a adus la Euro o generaţie de (puneţi Dvs. termenul de comparaţie ce-l vreţi) condusă de acelaşi Iordănescu, dar... Adică: eşti antrenor mare dacă ai jucători formidabili, dacă nu, nu; încropeşti rezultate pe măsura „dotării” cu purtători de crampoane. Departe de noi fantezia potrivit căreia antrenorul de 14 carate poate face din orice materie bici, care să şi pocnească. Pe de altă parte, a da vina doar pe jucători înseamnă şubrezirea poziţiei selecţionerului în ecuaţia succesului.

Reproşurile presei şi cererea publică de demisie se întemeiază pe evidenta lipsă de idei a Naţionalei. Cinstit vorbind, echipa nu se scălda în idei tactice nici în 1994, dar atunci interveneau rezolvările personale sclipitoare, apte să suplinească filele sărite din manualul fotbalului modern. Astfel de rezolvări nu prea pot fi aşteptate din partea unei selecţionate corigente la primul capitol din abecedarul jocului: pasa. Pasăm dezastruos: nu numai că avem la activ, procentual, doar 50% din pasele corecte izbutite de Spania ori Germania, dar la acest capitol suntem mult sub nivelul unor naţionale precum Cipru, Islanda, Azerbaidjan. N-ai cum să-ţi dai doctoratul înainte de a învăţa să scrii de mână (deşi ar fi ceva cazuri...). Arată-mi cum pasezi ca să-ţi spun cât fotbal ştii.

Avem, spune Edi, un fotbal de nivel jalnic. Aşa o fi şi, în astfel de situaţii, Iordănescu nu poate face minuni. Trebuie de văzut dacă nu aflăm pe undeva un visător, un fantezist în stare să încerce. Barem am spera la ceva. Altfel, după interviul juniorului şi declaraţiile tăticului, suntem şi rămânem în glod până la genunchi şi nu ne putem aştepta la nimic. La nimic (mai) bun, adică.