Mircea Radu IACOBAN

„Am demonstrat că suntem o echipă bună, nu doar acum, ci în toată campania” (Torje); „Suporterii ne-au dezamăgit. Trebuia (sic!) să fie lângă noi tot timpul!” (Bogdan Stancu). Astfel de declaraţii după meciul cu Feroe pur şi simplu alarmează: ori Naţionala şi suporterii trăiesc în lumi paralele, ori barem una dintre cele două părţi nu se pricepe la fotbal, ori ne-am tâmpit cu toţii şi nu mai înţelegem nimic din cele ce se întâmplă. Cum adică, trebuie ridicat nasul în slăvi după o nenorocită de victorie cu Feroe (izbândă pe care, fără ignoratul Budescu, am fi obţinut-o cu 1-0 abia în minutul 90)? Dar ce echipă am învins? Gestson este educator la o grădiniţă; dimineaţa aşază ţâncii pe oliţă, după-amiaza se duce la antrenamente. Olsen este tâmplar. Dar tâmplar pe bune, nu cum se întâmpla pe vremuri la noi, când, de pildă, Voica era şi student la Agronomie, şi lăcătuş la ferma cutare, şi manipulant la poştă, şi funcţionar la apărarea civilă. N-a fost văzut niciodată într-o sală de curs, nici la cele trei „locuri de muncă”, dar lefurile le încasa. A ajuns şi inginer! Cum să nu-l ţii pe palme când dă patru goluri cu capul în meciul cu Universitatea Cluj? (Apropo: aud la radio şi la tv despre „studenţii clujeni” şi „ceferiştii clujeni”; student o fi unul-doi de sămânţă; cât despre calea ferată română, am mari îndoieli că Petrucci, Nascimento, Guima, Jakolis, Lopez, Belek ştiu barem unde-i gara).

Feroezul Thomson este vânzător într-un magazin. Opt ore vinde măsline şi feliază salam, după care, hai la teren! Fero e student – dar chiar student! Justinssen este tâmplar, ca şi Olsen. Amândoi primesc (ori nu) învoire de la patron când au meci în cursul săptămânii. Trei fotbalişti din Feroe sunt profesori – cu normă întreagă şi obligaţii aşijderea. Mai avem în echipa insulară un avocat, doi funcţionari, un electrician... Nu mai sunt, deci, „pescarii din Feroe”, dar nici departe: joacă fotbal din pură plăcere, n-au obişnuita sumedenie de privilegii, nu pot visa la sumele astronomice cu care-s blagosloviţi fotbaliştii noştri, au avut şi au condiţie şi statut de amatori. N-ar trebui să uităm nici faptul că lotul feroez a fost selectat dintr-o populaţie insulară totală de 49.000 de locuitori – câţi are oraşul Tecuci ori cam câţi cuprinde Arena Naţională.

Noi nu putem alcătui o Selecţionată onorabilă având la dispoziţie un bazin de selecţie numărând 20.000.000 de suflete! Iată ce formidabilă ispravă am izbutit câştigând în insulele nordului! Afirmaţia că „suporterii ne-au dezamăgit” ar avea ceva temei, dar exact în sens opus celui reclamat de Stancu: pe mine unul m-a dezamăgit inconstanţa în raţiune şi sentiment: în minutul 85, 40.000 de glasuri cer demisia lui Iordănescu şi, după golul norocos din ultimele secunde ale meciului, mai rămân doar câţiva „curajoşi” să reclame demiterea. „Sus Tudorache, jos Tudorache!”, se intitula pe vremuri o piesă de teatru ce atribuia doar politicii flagranta inconstanţă în decizii, simpatii dirijate şi datul după cum bate vântul. Iată că şi fotbalul îi calcă pe urme!

Văd că au apărut regretele după Piţurcă, debarcat şi la insistenţele celor care, acum, l-ar vrea înapoi. N-aş aşeza chestiunea în formula simplistă „ăla-i mai bun ca ălălalt” fiindcă, de fapt, şi Piţurcă, şi Iordănescu sunt evident mediocri şi-atât, mult sub nivelul cerut de o Naţională cu brumă de pretenţii. Dacă nu izbuteşti să te impui nici în lumea arabă, ranforsată cu crema fotbalului românesc, atunci, unde? Şi când? Iar gestul (Iordănescu) pupării discrete a iconiţelor pe marginea terenului (închipuiţi-vi-i pe Murinho, Fergusson, Ancelotti, Benitez, Lucescu, ţuguindu-şi cu fereală buzele, să-i audă şi să-i vadă doar înaltul andrisant, nu cumva şi necredincioşii!), fără a fi de reproşat în sine, trădează un anume nivel de gândire, care nu te aduce în elita bine doxată a antrenorilor lumii, ci direct în coada de la moaşte.

Cifrele sunt de partea lui Iordănescu: el ne-a adus 4 calificări, Piţurcă, 2, Lucescu, Jenei şi Angelo, câte una. La vremea aceea aveam un alt fotbal, ne băteam cu Italia, Anglia, Franţa, acum ne tremură nădragii în Feroe. Preocupat doar de selecţie, cum s-a văzut din presă, Nea Puiu a dovedit încă o dată că nu-i capabil să conceapă tactic la amănunt un meci, să imagineze trasee, să propună soluţii de penetrare a apărărilor aglomerate, să imagineze rezolvări viclene, să pună în valoare calităţile cui le are, să gândească în profunzime şi creativ, dincolo de „îl scot pe ăla, îl bag pe ăla” şi de tactica primitivă mingea înainte, toţi după ea, centrare şi... fâs. Adică, aşa cum îşi propune, în liga 7-a, şi „Avântul” Răscăieţi. Oricât ar jubila echipa, stafful, Federaţia, realitatea asta-i: am avut parte de o grupă blajină, de arbitraje prietenoase, jucăm un fotbal de doi bani şi, la Europene, dac-o ţinem tot aşa, vom fi de râsul râsului.