Marfă deficitară

Pe vremea „cealaltă”, festivalurile de teatru erau nu numai un prilej de întâlnire și confruntare în plan artistic, ci prilejuiau și rezolvarea unor chestiuni, să le spun așa, „administrative”. Desigur, era valabil pentru membrii juriului, nu și pentru pălmașii scenei. Fiecare teatru din provincie putea oferi câte ceva, funcție de configurația industrial-agrară a zonei. Desigur, totul se plătea la leuț, dar era vorba despre mărfuri așa-zis „deficitare” ori de produse care mergeau direct la export și nu ajungeau niciodată pe piața internă.
La Bârlad, eram duși în mare secret la Fabrica de confecții ce producea canadiene pentru… Canada. Ani de zile după aceea, recunoșteai de departe „jurații”, purtători de canadiene moldave. La Galați, ni s-a organizat o vizită la… abator. Cam bizar să inviți oameni de artă, creditați cu o anume sensibilitate, taman într-un loc în care-s măcelărite biete animale blajine, dar era „greu de carne” și acolo se producea salam de Sibiu, nicăieri de aflat în costelivele Alimentare ornate din belșug cu sticle de oțet și creveți vietnamezi. La „preț de producător”, ne-am ales cu câte un baton, păstrat, desigur, pentru noaptea anului nou.
În programul tuturor festivalurilor era menținută o zi anume destinată achizițiilor „cu fereală”, în urma cărora jurații se alegeau cu câte o cămașă produsă la Brăila pentru Marea Britanie, cu pantofi Guban la Timișoara ori, la Iași, cu câte o tășulcă de pui congelați ce ajungeau fleașcă la București. Toate aceste expediții de aprovizionare se desfășurau într-o atmosferă de conspirativitate adâncă și, pentru a nu fi considerate tentative de mituire, se programau după deliberarea finală – motiv pentru care, nu o dată, culturnicii locali ne însoțeau bosumflați și dezamăgiți. N-aveau încotro: ca la fotbal, cu arbitrul cutare te mai poți întâlni cine știe când, așa că…
În nu mai știu care an al deceniului 8, iată-mă-s președinte al Juriului la prestigiosul Festival de teatru de la Piatra Neamț. Notarea finală n-a îndeplinit mai deloc așteptările gazdelor, așa că vedeam șubrezit punctul ultim din program – dar nu, nemțenii, oameni de cuvânt, ne-au anunțat că, a doua zi dimineață, la 10 fix, trebuie să fim prezenți la poarta B a Fabricii „Comuna din Paris”. Nu vom fi duși cu microbuzul teatrului, fiindcă vede lumea și ies vorbe. Împreună cu criticul Șt. O., luăm un taxi; când aude de poarta B, șoferul ne privește chiorâș – tocmai apăruse în gazeta locală scrisoarea unui om al muncii indignat, care condamna hotărât practica desfacerii produselor deficitare la poarta din dos a cutărei fabrici… Ajungem și așteptăm la suspecta poartă B. Postolache de la „Desfacere” nu-i în birou și telefonista promite „că-l cată”. De-l află, sună ea la poartă. Citim „Sportul popular” și pe muchie. Portarul și ofițerul de serviciu cred că bănuiau despre ce-i vorba, că nu păreau deloc binevoitori – „din ăștia, cu pile”.
Postolache a apărut după 11. Nu s-a apropiat; de departe, ne-a făcut semn discret să-l urmăm. Și iată-ne navigând prin niște coridoare subterane ciudat mirositoare, luminate cu becuri rare și chioare (unul aprins, două stinse – era vremea maximei economii de electricitate). Păream implicați într-un soi de complot mafiot, drept pentru care vorbeam în șoaptă și mergeam pâș-pâș, în șir indian. Marfa era pregătită, ne aștepta într-o debara dosnică la „Desfacere”. Funcționara care ne-a tăiat chitanțele, se vede, pasionată de teatru, nu și-a putut stăpâni reproșul: „chiar nu v-au plăcut actorii noștri?” Ce să-i spui? Dacă se răzgândește și, Doamne ferește, am venit degeaba? Înhățăm cu grăbire baxul rotund și, eu de-o parte, Șt. O. de cealaltă, în tăbârcim pe jos, doi kilometri, în văzul lumii și-n buricul târgului, evident apăsați de vinovăția tratamentului preferențial. Localnicii, bine cunoscând ambalajul, ne făceau complice cu ochiul, dar unii ne chestionau imediat: „Vai, unde ați găsit?” Am inventat pe loc răspunsul salvator: „Nu, doamnă, este pentru o grădiniță”. Când am depus prada în holul hotelului Ceahlăul, am receptat prin toți porii pleasna invidiei izvorâtă din ochii mirați ai recepționerei, liftierei și restului asistențe.
Ajunși în cameră, ne-am împărțit frățește marfa deficitară, adică hârtia igienică: un sul ție, un sul mie…