Ce (n-)am avut și ce-am pierdut

Toate trec, toate se uită. De unele îmi pare rău, altele, ducă-se! „Eu eram acela, eu?” îmi vine să întreb când dau peste câte-o poză într-o gazetă de altădată, cu chipul înfiripat din uitații puchiței ai rasterului tipografic. Generația mea ar putea să-și pună întrebarea „ce-am avut și ce-am pierdut?” (mai exact spus, ce… n-am avut!), dar nu la modul fatalist-ironic, ci gospodărește, privind în urmă fără nostalgii și parti-pris-uri: asta regret că s-a mistuit în malaxorul veacului, asta nu.
Doar n-o să regret… cartelele. Cine mai știe ce-i o cartelă? Le țineam stivuite grijuliu, pe comoda de sub icoană: cartela de pâine, de lapte, de carne, de lemne, de haine, de gaz lampant (în anii ̓ 80 se numeau „tichete de pre-comandă” – tot cartele erau). Vânzătoarele arborau o foarfecă agățată de gât și, clamp-clamp, decupau pătrățele de carton până ce rămânea doar cotorul cu numele fericitului posesor… Trenurile (la clasa I pluș roșu, la clasa a II-a, albastru, la clasa a III-a, bănci de lemn) aveau vagon de poștă și vagon de mesagerie; câtă vreme locomotiva cu aburi adăsta la pompa de apă, cărucioare cu colete se vânzoleau pe peron, impiegatul zorea încărcarea și toată gara răsuna de clămpănitul compostoarelor ce marcau data pe biletele verzi-albastru-galbene… La telefoane, după ce dădeai comanda, ți se alcătuia o fișă, apoi așteptai pe bancă un ceas-două, până auzeai în difuzoare vocea operatoarei șefă peste bateria de jack-uri: „Câmpina, la cabina 4!”
Asfaltul era cu ciubote roșii: de la Ițcani la Suceava drumul era pavat cu piatră cubică și, iarna, bietul autobuz ce fusese, în tinerețe, Mercedes, dar, între timp, primise motor de tractor IAR, patina, alunecând mereu spre obârșia dealului de sub Zamca…
La Iași, în 1956, circulau vitejește anticele tramvaie pătrățoase cu frâna-timonă și cu cațe guralive ghemuite în cușca taxatoarei: „poftiți la bilete, hei, nu se-aude?” Fiecare orășel își avea uzina lui electrică, cu motoare diesel ostenite (și de aceea scăpate de rechizițiile în numele despăgubirilor de război) ce își dădeau duhul taman când ți-era lumea mai dragă și, pe ecran, se îmbrățișau îndrăgostiții în marea scenă a pupăturii finale. Ziarele, aduse cu trenul, soseau cu o zi întârziere, iarna, cu două-trei. Prea mare pagubă nu era; oricum, articolul de fond din „Scânteia” îți intra neinvitat în casă, adus de difuzorul Stației de locale de amplificare.
Separarea liceelor pe sexe ne-a lăsat complexați și spăimoși pe unii și pe ceilalți, neștiind până hăt târziu cum să aflăm reacția potrivită la ceasul primei întâlniri. Nu exista altă distracție decât cinematograful, unde vedeam cu sufletul la gură partizani bărboși secerând cu automatele de cinci ori mai mulți nemți răi și prostănaci, ori veselie de carton pe Volga: „Toată lumea râde, cântă și dansează”. Prima dată „s-au dat” bomboane abia după Festivalul Tineretului – la ce fericită coadă ne-am așezat! Adi Cusin scria că „Pe o stradă din Suceava / Mirosea a mere coapte”. La Ițcani, mirosea doar a cartofi prăjiți, singurul meniu din primăvară până-n cealaltă primăvară. Atmosfera generală era posacă și plină de spaime: dacă, noaptea, se oprea o mașină în preajma casei (tata avea pregătită o boccea cu schimburi) era limpede ce te așteaptă: pușcăria din centrul Sucevei, lagărul din lunca râului… Încălțămintea răspingelită era întărită, obligatoriu, cu blacheuri care țăcăneau sonor pe peronul gării ce adăpostea și cinematograful; acolo am văzut, convins că-i minunea veacului, primul „tehnicolor” – „Balada Siberiei”. Purtam șoșoni, purtam galoși, fetele se îmbrăcau cu pânză „america”, repede rebotezată „muncitorul”, iar mantaua de ceferist a tatei, întoarsă pe dos, de veneau cheutorile invers, am îmbrăcat-o până-n anul III al facultății. Și câte n-ar mai fi de istorisit!
Dar… „Pe vremea când purtam galoși / Aveam respect pentru strămoși”. E-o rimă ușurică a unei poezioare simpliste care circulă pe internet („Pe vremea când tăiam butuci / Și căram apă cu găleata…”), însă versul ascunde mai mult miez decât, sunt sigur, a mizat autorul. Fiindcă dacă e să evaluăm ce-am avut și ce-am pierdut, nici cartelele, nici cartofii prăjiți, nici galoșii, uitată fie-le amintirea, n-avem de ce regreta, iar tinerețea, singurul mare bun ce nu-l mai avem, oricum, nu se întoarce. Simt că s-a pierdut ceva mai prețios și mai greu de recuperat: respectul față de țară. Și de noi înșine, fiindcă, la urma urmei, ce-i țara? Ființa ei cea adevărată se înfiripă din răsuflarea fiecărui român, purtător al amintirii strămoșilor și al încrederii în cei ce or să vină. Respectul față de neam s-a vestejit și s-a încâlcit în năvodul demagogiei electorale. Nu-l mai simt organic și motivant încorporat în trăirile românului de rând, darămite ale celor bejeniți prin cotloanele Europei. Întrebarea „ce (n-)am avut și ce-am pierdut”, precum și eventualul răspuns, doar le-am schițat aici; merită discutate serios și la amănunt.