Mircea Radu IACOBAN

Toate trec, toate se uită. De unele îmi pare rău, altele, ducă-se! „Eu eram acela, eu?” îmi vine să întreb când dau peste câte-o poză într-o gazetă de altădată, cu chipul înfiripat din uitaţii puchiţei ai rasterului tipografic. Generaţia mea ar putea să-şi pună întrebarea „ce-am avut şi ce-am pierdut?” (mai exact spus, ce... n-am avut!), dar nu la modul fatalist-ironic, ci gospodăreşte, privind în urmă fără nostalgii şi parti-pris-uri: asta regret că s-a mistuit în malaxorul veacului, asta nu.

Doar n-o să regret... cartelele. Cine mai ştie ce-i o cartelă? Le ţineam stivuite grijuliu, pe comoda de sub icoană: cartela de pâine, de lapte, de carne, de lemne, de haine, de gaz lampant (în anii ̓ 80 se numeau „tichete de pre-comandă” – tot cartele erau). Vânzătoarele arborau o foarfecă agăţată de gât şi, clamp-clamp, decupau pătrăţele de carton până ce rămânea doar cotorul cu numele fericitului posesor... Trenurile (la clasa I pluş roşu, la clasa a II-a, albastru, la clasa a III-a, bănci de lemn) aveau vagon de poştă şi vagon de mesagerie; câtă vreme locomotiva cu aburi adăsta la pompa de apă, cărucioare cu colete se vânzoleau pe peron, impiegatul zorea încărcarea şi toată gara răsuna de clămpănitul compostoarelor ce marcau data pe biletele verzi-albastru-galbene... La telefoane, după ce dădeai comanda, ţi se alcătuia o fişă, apoi aşteptai pe bancă un ceas-două, până auzeai în difuzoare vocea operatoarei şefă peste bateria de jack-uri: „Câmpina, la cabina 4!”

Asfaltul era cu ciubote roşii: de la Iţcani la Suceava drumul era pavat cu piatră cubică şi, iarna, bietul autobuz ce fusese, în tinereţe, Mercedes, dar, între timp, primise motor de tractor IAR, patina, alunecând mereu spre obârşia dealului de sub Zamca...

La Iaşi, în 1956, circulau vitejeşte anticele tramvaie pătrăţoase cu frâna-timonă şi cu caţe guralive ghemuite în cuşca taxatoarei: „poftiţi la bilete, hei, nu se-aude?” Fiecare orăşel îşi avea uzina lui electrică, cu motoare diesel ostenite (şi de aceea scăpate de rechiziţiile în numele despăgubirilor de război) ce îşi dădeau duhul taman când ţi-era lumea mai dragă şi, pe ecran, se îmbrăţişau îndrăgostiţii în marea scenă a pupăturii finale. Ziarele, aduse cu trenul, soseau cu o zi întârziere, iarna, cu două-trei. Prea mare pagubă nu era; oricum, articolul de fond din „Scânteia” îţi intra neinvitat în casă, adus de difuzorul Staţiei de locale de amplificare.

Separarea liceelor pe sexe ne-a lăsat complexaţi şi spăimoşi pe unii şi pe ceilalţi, neştiind până hăt târziu cum să aflăm reacţia potrivită la ceasul primei întâlniri. Nu exista altă distracţie decât cinematograful, unde vedeam cu sufletul la gură partizani bărboşi secerând cu automatele de cinci ori mai mulţi nemţi răi şi prostănaci, ori veselie de carton pe Volga: „Toată lumea râde, cântă şi dansează”. Prima dată „s-au dat” bomboane abia după Festivalul Tineretului – la ce fericită coadă ne-am aşezat! Adi Cusin scria că „Pe o stradă din Suceava / Mirosea a mere coapte”. La Iţcani, mirosea doar a cartofi prăjiţi, singurul meniu din primăvară până-n cealaltă primăvară. Atmosfera generală era posacă şi plină de spaime: dacă, noaptea, se oprea o maşină în preajma casei (tata avea pregătită o boccea cu schimburi) era limpede ce te aşteaptă: puşcăria din centrul Sucevei, lagărul din lunca râului... Încălţămintea răspingelită era întărită, obligatoriu, cu blacheuri care ţăcăneau sonor pe peronul gării ce adăpostea şi cinematograful; acolo am văzut, convins că-i minunea veacului, primul „tehnicolor” – „Balada Siberiei”. Purtam şoşoni, purtam galoşi, fetele se îmbrăcau cu pânză „america”, repede rebotezată „muncitorul”, iar mantaua de ceferist a tatei, întoarsă pe dos, de veneau cheutorile invers, am îmbrăcat-o până-n anul III al facultăţii. Şi câte n-ar mai fi de istorisit!

Dar... „Pe vremea când purtam galoşi / Aveam respect pentru strămoşi”. E-o rimă uşurică a unei poezioare simpliste care circulă pe internet („Pe vremea când tăiam butuci / Şi căram apă cu găleata...”), însă versul ascunde mai mult miez decât, sunt sigur, a mizat autorul. Fiindcă dacă e să evaluăm ce-am avut şi ce-am pierdut, nici cartelele, nici cartofii prăjiţi, nici galoşii, uitată fie-le amintirea, n-avem de ce regreta, iar tinereţea, singurul mare bun ce nu-l mai avem, oricum, nu se întoarce. Simt că s-a pierdut ceva mai preţios şi mai greu de recuperat: respectul faţă de ţară. Şi de noi înşine, fiindcă, la urma urmei, ce-i ţara? Fiinţa ei cea adevărată se înfiripă din răsuflarea fiecărui român, purtător al amintirii strămoşilor şi al încrederii în cei ce or să vină. Respectul faţă de neam s-a vestejit şi s-a încâlcit în năvodul demagogiei electorale. Nu-l mai simt organic şi motivant încorporat în trăirile românului de rând, darămite ale celor bejeniţi prin cotloanele Europei. Întrebarea „ce (n-)am avut şi ce-am pierdut”, precum şi eventualul răspuns, doar le-am schiţat aici; merită discutate serios şi la amănunt.